- 2023: cât mai departe de tot ce cunosc/ dar cât mai aproape de mine
Serena Condurachi*: 2023 a fost un an despre luptă & salvare, un an al căutării, al încercării, dar, cel mai important, a fost un an cu și despre oameni. Despre cât de greu e să rămâi om uneori, despre cât de ușor ne putem dezumaniza, despre esență & formele adaptării. Pentru mine, anul acesta a însemnat zeci de așezări interioare, nașteri și începuturi care au ajuns să mă definească. Am învățat să caut cât mai multe întrebări, mai ales acolo unde nu mai pare a fi loc pentru vreuna, să-mi disec poezia & să o privesc din exterior, să o duc, poate, cum ar spune Cristina Alexandrescu, cât mai departe de tot ce cunosc/ dar cât mai aproape de mine & am învățat pe scriitura mea (sau pe tăietura) că poezia e tot ce rămâne după ce tai. Am luptat, am salvat, am căutat, am trăit. Și fiindcă toate acestea nu s-ar fi întâmplat fără literatură, iată trei volume care mi-au fost aproape & la care am revenit pe parcursul anului:
- ghinga, de Dan Coman
ghinga lui Dan Coman m-a urmat & urmărit din primăvară prin imaginile puternice care, alăturate tulburător, țes un chip firav & totuși necesar, în paralel cu portretul bărbatului care își scindează firmituri de corp la marginile lumii & simte cum universul se strânge, tot, palpabil, în brațele ghingăi care-l poartă. Bărbatul care, alteori, simte cum îi atârnă grăsimea în afara marginilor lumii, bărbatul care crește în & prin ghinga, în & prin dragostea ei, care în treizeci de ani n-am mișcat altfel decât purtat în brațe de ghinga. Apoi, ea – emblematică, impecabilă, prezentă – ale cărei mișcări creează. Tot ce și-ar dori o femeie să fie pentru cineva.
cît mai puțin despre moarte. despre viața dintre brațele ei/ și nimic/ nici un cuvânt care să o trezească;
și mai sînt diminețile acelea de vineri cînd purtat/ în brațe de ghinga/ cu amîndouă mîinile deschid buzele celor vii și/ le ciugulesc răbdător negreala din gură. Un volum despre slăbiciune & putere, despre iubirea care cheamă, care macină, care naște.
- sînt alta, de Svetlana Cârstean
După ce am citit sînt alta, am fost alta. Dureroasă ca un fohn îndreptat spre o rană/ care mai sîngerează încă, dar actuală & foarte aproape de cititor, poezia Svetlanei Cârstean se impune printr-un umor fin, o autoironie care cultivă. totul e o presupunere a mea/ despre cum e în afara camerei, deoarece tot volumul este o repetitivă, înverșunată & atât de frumoasă & relatabilă fugă de sine, paradoxal, către interior, o ieșire pentru conștientizare, ca atunci când ne uităm în oglindă, când avem nevoie de imaginea generală, completă, văzută din exterior. Poezia Svetlanei Cârstean este, acum, situată între ieșire și intrare, este minutul în care ne uităm în oglindă, lăsând cititorul liber fie să-și continue căutarea, fie să renunțe la ea. Fiindcă poezia trezește, dar, mai mult decât atât, vindecă după ce taie & pune sare pe rană, volumul acesta s-a construit în jurul unei dureri generale, al unui țipăt la unison, al unei tăieturi adânci ce face legătura cu lumea dură în care trăim, lumea care mușcă, în speranța că pansarea este mereu posibilă sau merită încercată, cu atât mai mult când pansamentul e literatura & poezia.
- Fiica Estului, de Clara Uson
Fiica Estului este romanul care mișcă, trezește, creează o multitudine de stări prin complexitatea lui, fiind foarte documentat și pliat pe realitate, pe evenimente & date exacte care îngrijorează & responsabilizează tocmai prin detalii, care, după ce te afundă în lumea asta care pare fictivă, te tot trage, zbuciumându-te, afară.
Când circumstanțele ne pun la încercare, ceea ce învățăm, arareori cu mândrie, adeseori speriați, este ceea ce suntem capabili să facem.
Clara Uson scrie despre toate fiicele & despre toți tații, despre patrie vs. țară, despre dezumanizare & ce rămâne într-un general care este totuși un tată iubit & un criminal de război. Ana Mladic rămâne astfel, mereu, fiica tatălui ei, fiica tuturor celor uciși de el, fiica Estului, sacrificându-se pentru că simte că nu mai poate ieși din realitatea terifiantă cu care se confruntă, se simte vinovată fiindcă-și iubește tatăl, pentru că Ratko Mladic este, pentru ea, mai mult decât un criminal, îi e părinte. & sentimentul acesta de vinovăție cronică se perindă de-a lungul întregii sale existențe, Ana renunțând și împușcând, odată cu propriul său trup, întreaga existență, numele său, tot ce iubise. În schimb, în spatele ei rămâne o poveste despre realitățile care s-au petrecut la finalul secolului al XX-lea atât de aproape de noi, o poveste despre cum omul devine dușmanul omului, despre durere & pierdere, despre iubirea familială, romanul Clarei Uson reprezentând o fărâmă de protest puternic și percutant, un mecanism prin care am putea salva măcar puțin, împreună, lumea & încă un exemplu că literatura salvează & reinventează omul.
(*Serena Condurachi este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.)
- Adăpostul meu de frumusețe din 2023
Antonella Malfara*:
- Kaddish – Radu Vancu
O poveste născută din durere, din cenușa unei lumi condamnate, dintr-o groapă a uitării unde orice voce e parcă astupată și unde până și inima, cea mai pură, iradiantă sursă a frumosului pe care o putem asocia omului, devine o procedură de autodistrugere. O radiografiere a umanului și a modului în care acesta reușește să supraviețuiască, să se agațe de frânghiile fragile, tot mai subțiate ale vieții și să răsune dincolo de moarte, pentru a nu lăsa memoria, iubirea și frumusețea să se risipească. În lupta dintre viață și moarte, dintre uitare și amintire, când omul este cel mai vulnerabil – aici se așază literatura: mărturia invincibilității umanului, punctul intermediar ce leagă trecutul de prezent, stabilind un echilibru perfect, aproape arhitectural între durere, suferință și frumusețea, iubirea, ce reușesc să se intrezărească în cele mai neașteptate forme. Poemele lui Radu Vancu decupează, dislocă, dezgroapă și, nu în ultimul rând, creează un adăpost de frumusețe în care literatura, așa cum este surprinsă și în pătrunzătoarele, zguduitoarele definiții ale ei de pe parcursul volumului, este temelia pe care se sprijină întreaga existență, experiențele colective și numeroasele cărămizi de sânge&iubire&memorie ale umanității.
- Trenul spre Samarkand – Guzel Iahina
Un roman care te poartă pe peroanele zdruncinate ale istoriei, într-un spațiu sfâșiat de foamete, de violență, din care se naște o poveste cutremurătoare. Trenul spre Samarkand este o developare a umanului și a modului în care acesta încearcă din răsputeri să supraviețuiască unei lumi în care moartea se ascunde pretutindeni și unde talerul binelui se dovedește a fi mereu infinit mai ușor decât cel al durerii și al suferinței. Volumul lui Guzel Iahina este, în primul rând, povestea unor orfani, copii ale căror vieți sunt subsumate încă de la început unui destind tragic, acoperiți de praful și mizeria unei realități devastate în care se impregnează din ce în ce mai puternic o suferință profundă, generalizată, și unde singura promisiune a unui viitor mai bun rămâne speranța că dincolo de toate ororile, de toate atrocitățile există o lume mai blajină. Ceea ce m-a marcat citind Trenul spre Samarkand este modul în care Guzel Iahina nu se rezumă doar la construirea poveștii și la configurarea unui spațiu și a realități istorice, ci își gândește personajele în strânsă legătură cu istoria lor personală, aspect ce se remarcă în special în cazul lui Deev și al Belaiei, ale căror alegeri sunt motivate de propria experiență de viață, de greșelile, regretele și trecutul lor și, poate, de o ultimă încercare de a se salva, odată cu cei 500 de copii, și pe ei înșiși.
- Ca să nu se aleagă praful de toate – Cosmin Perța
Subintitulat „O poveste violentă”, romanul lui Cosmin Perța configurează, pe fundalul unei realități atroce, abrutizate, în care societatea refuză orice formă de sensibilitate și unde umanitatea se reduce la supraviețuire, instinct și violență, conflictul interior și povestea lui Samson, un personaj al cărui destin pare a fi subsumat încă de la început atât singurătății viscerale, imposibilității de a alege, înstrăinării, cât și incapacității de a se sustrage dintr-o lume dezumanizată, ce îl târăște permanent înapoi, în interiorul ei, indiferent de câte ori ar încerca să i se opună. Ceea ce impresionează în acest volum este modul în care Cosmin Perța reușește să construiască un personaj puternic, atât fizic, cât și moral, ce nu este altceva decât o victimă și un martor al intransigenței lumii, al unei copilării nefericite, fiind lovit din toate părțile de cruzimea unui spațiu în care nu se poate integra și din ale cărui meandre încearcă necontenit să se elibereze. Romanul se deschide cu o scenă de o tulburătoare atrocitate, imaginea câinelui ce își curmă viața devenind o imagine-oglindă pentru modul în care Samson, în încercarea zadarnică de a se salva de suferință, sfârșește asemenea câinelui ucigaș: sfâșiat pe șinele ruginite ale propriei vieți.
- La Caracas va fi mereu noapte – Karina Sainz Borgo
Romanul Karinei Sainz Borgo se deschide cu moartea și înmormântarea mamei Adelaidei și, simultan, cu înmormântarea simbolică a unei întregi națiuni, a unui oraș în care moartea, dezintegrarea și dezumanizarea sunt inevitabile, îngropând până și ultima frântură de umanitate, orice amintire a unui trecut senin, încă neatins de această epidemie a terorii și a disperării. Adelaida Falcón rămâne singură într-o lume în care a trăi se transformase în a pleca la vânătoare și a te întoarce viu acasă, unde amintirea trecutului este de cele mai multe ori mai vie decât prezentul și unde până și moartea e costisitoare. Ceea ce îi conferă volumului originalitate este modul în care Karina Sainz Borgo alternează evenimentele din prezent cu amintiri din copilăria Adelaidei care evocă o țară și un trecut mai pașnic, ce nu fusese încă atras în mrejele nebuniei, ale violenței și ale morții. Poate primul moment în care are loc intruziunea morții în viața Adelaidei este scena în care aceasta se îndrăgostește de imaginea soldatului mort, ultima jucărie a copilăriei și, totodată, punctul ce marchează ieșirea din adăpostul inocenței și confruntarea iminentă cu realitatea.
- Ora 5 și 7 minute – Dumitru Crudu
Volumul lui Dumitru Crudu este o carte pe cât de cutremurătoare, pe atât de necesară, fiind o mărturie a imprevizibilității istoriei, a modului în care războiul, teroarea și disperarea se pot oricând instaura, perforând umanitatea și viața interioară a tuturor oamenilor care, încercând să se salveze din ghearele morții, ajung prizonieri ai propriilor frici. Ceea ce oferă autenticitate povestirilor din romanul lui Dumitru Crudu este tocmai simplitatea și acuitatea întâmplărilor, realismul lor, fiind un volum nu doar despre război ca experiență colectivă, ci despre destine întretăiate, legate de aceleași evenimente din istoria mai îndepărtată sau mai recentă a Republicii Moldova. Textele din Ora 5 și 7 minute surprind o realitate atroce în care trăiesc și se mișcă diferite tipologii umane ale căror povești se unesc într-o poveste mai largă despre frică și singurătate, despre pierderea inocenței, o poveste despre oameni si despre ceea ce se petrece în spatele uniformelor și al armelor. Una dintre prozele cutremurătoare în care se expune intruziunea absurdului și a instinctualității este intitulată Lingura murdară de borș, urmărind povestea unei fetițe lăsate singură într-o casă asediată de soldații ruși ce se luptă pentru o farfurie de borș. Această scenă este precedată de uciderea unei pisici și a unui câine și urmată de deportarea fetiței într-un tren nesfârșit care-i ducea în Siberia. Lingura murdară de borș, singurul obiect luat de acasă, devine o mărturie a unei lumi pierdute, în care inocența și umanitatea sunt nimicite de trenurile istoriei.
(*Antonella Malfara, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XI-a, științe, la Colegiul Național Iași.)
FOTO 1 (detaliu): Alexandra Baban/ Foto 2: Alina Sava (imagine de la Întâlnirea Alecart cu Radu vancu, sept. 2023) / Foto 3 : imagine de la Întâlnirea Alecart cu Dumitru Crudu
