Topuri subiective. Ce-am mai citit în 2019 (II)

La începutul fiecărui an, în fiecare zi de vacanță, redactorii Alecart cu experiență sau abia intrați în redacție vă propun câte un top personal al celor mai îndrăgite cărți citite în anul anterior, indiferent că este vorba despre literatura contemporană sau despre cea clasică. Criteriile în realizarea acestor clasamente sunt diverse: de la impactul asupra noastră la valoarea cărților sau asocierea lecturii acestora cu o anumită întâlnire/dialog.

Alina VIȚEL:

Literatură română:

  1. Ghinga, de Dan Coman

Îmi amintesc: de câte ori își scotea ultima rochie ghinga/rămânea fără un strat de piele/

O dezlipire de fața lumii prin descărnarea organelor, prin despărțirea nedureroasă a trunchiului de membre, prin aducerea împreună a gâtului și a ochilor- mișcări potrivite doar înăuntrul sălii de așteptare a încremenirii. Și undeva, în fundal, imaginea ei, ghinga – mereu acolo, mereu de o senzualitate suavă. Ghinga însoțește totalitatea versurilor precum o prezență nechemată, dar necesară. Un volum care se încadrează în categoria celor care încep să germineze ceva în cititor și să rodească multe luni după ce a fost așezat în raft de o mână acum mai înclinată să se dedea și rotocoalelor mistice.

  1. Arheologia iubirii, de Cătălin Pavel

Cătălin Pavel reușește să aducă ochiul neavizat mai aproape de ceea ce presupun săpăturile arheologice care au în centru (și) primele intersectări dintre neanderthalieni și homo sapiens. Suntem martorii descătușării unor povești de iubire care nu s-au depănat altfel decât purtând fragmente ale culturilor la răsfrângerea cărora se găseau. Primele îmbrățișări dintre doi oameni, fiecare purtând încărcăturile afective ale speciei de care aparține. Doi soți găsiți la Hasanlu (Iranul de azi) într-o nișă din chirpici tencuit, înconjurați de 260 de victime ale unei invazii care le-a adus tuturora sfârșitul.  Vrăji prin care un fel de Cupidon al panteonului egiptean săgetează păpuși vodoo ale celei dorite nu în inimă, ci în creier. Și detalii aparent mărunte; de exemplu, câte dintr-un mănunchi de scrisori antice erau scrise de către femei sau unor femei? 6%, respectiv, 10%.  O discrepanță care (încă?) dă de gândit…

  1. 10 cîntece funerare, de Elena Vlădăreanu

Refuzul de a mai tolera maleabilitatea alegerilor noastre. Un volum-manifest prin care se verbalizează doliul unei națiuni ce se înghite pe sine însăși fără a-și da seama. Adăugiri pe marginea textelor, mărturii referitoare la crime din interiorul granițelor unei națiuni care nu a învățat încă din greșelile făcute. Elena Vlădăreanu aduce la lumină, fără pic de ocolișuri, tare de care ne ascundem, dar pe care nu părem a fi dispuși să  le tratăm.

europa o să mă înghită/o să fiu o fiică europeană/viața mea o să semene/cu unul din multele tale râuri/trista mea europă/

acolo sunt somniferele. aici sunt eu./tu ești o invenție a mea./  O țară și o uniune care nu sunt altceva decât invenții ale unor optimiști incurabili. Nu, (încă) nu e  bine. Încă nu ne e bine… Încă se moare din nimic și normalul e umplutura gândurilor noastre și atât.

Literatură universală:

  1. Noapte la Lisabona, de Erich Maria Remarque

O întâlnire cu omul potrivit, dispus să ofere biletul potrivit. O noapte în care se rememorează și se duc mai departe schimburi identitare – cu toții devin mai devreme sau mai târziu acel Schwarz. Cu toții se refugiază în felul lor nu în conace părăsite forțat, nu în capitale europene necuprinse încă de molima nazistă, ci înăuntrul unor atitudini care poartă în sine reticență, hazardare, neîncredere. Oceanul se traversează după ascultarea unei vieți-poveste ce pare a fi dată în dar odată cu biletul către libertate, către un continent care nu a preluat valul (tsunamiul!)  antisemit; un continent care primește și nu alungă printr-o dezumanizare aflată în continuă creștere. Atunci când partenera de viață moare înainte de îmbarcare, refuzând să se lase tratată pentru a nu deveni o povară, atunci libertatea, fie ea chiar una deplină, are un gust amărui din ce în ce mai pronunțat.

  1. Voi, cuvinte, de Ingeborg Bachmann

Ingeborg Bachmann e o poetă pe care am descoperit-o nu de mult timp (acum vreo opt luni). Ea reușește să taie felii de lume cu bisturiul și să le livreze recurgând la  recipiente poetice ce poartă în ele conținuturi deloc comode – Îmi pierd urletele/cum  altul își pierde banii,// În caz de pericol de moarte/nici un paratrăsnet,/nici o frână de urgență/nici o evadare/nici un semnal de far/. = Niciun semn concret de care să-ți poți atârna speranța. Căderea, plecarea se fac prin parcurgerea unui drum nesemnalizat, fără obiecte ajutătoare – nimic contondent, dar totodată, nimic aducător de mângâiere. Firul roșu al poeziilor sale pornește din mijlocul unei separări voite de o lume cu margini cusute; traversarea mării lingvistice se duce la bun sfârșit prin urcarea pe culmea valului – limba germană Eu cu limba germană/acest nor împrejurul meu/ce de casă îmi ține/gonesc prin toate limbile/. Titlul uneia dintre poeziile cuprinse în acest volum, Nu știu o lume mai bună, dovedește o transferare a sinelui fără ocolișuri, fără hiperbolizări grosiere ale niciunui aspect. Orice vers aș citi din acest volum poartă amprenta  unei suferințe imprimate împreună cu suplețile ei aparte.

  1. În viață – Yu Hua

Un roman în care greșelile tinereții fac gura ajunsă acum la bătrânețe să-și tot muște buzele, să șovăie și să mestece într-o compoziție ce ar trebui să devină metalul unei orânduiri comuniste proaspăt instaurate. Oriunde am fugi cu privirea, Fugui, care a țesut de unul singur blestemul aruncat asupra familiei sale, e omniprezent și cuprins de o avalanșă de remușcări. Jiazhen  l-a primit înapoi chiar dacă a împuținat averea familiei și a periclitat nu doar reușita, ci chiar dreptul la existență al copiilor lor. Momentul în care boala o împuținează și o transformă într-o ființă neputincioasă, ce nu mai poate căra apă și duce norma familiei la bun sfârșit, e o oglindă a dezagregării care vine la pachet cu desprinderea de cumpătare. Și Fugui rămâne alături de calul Fugui – un dublu la fel de încercat, un partener alături de care se trece prin păcura de încercări cu mai multă seninătate.

(*Alina Vițel este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.