Trăiam și o făceam cu o bucurie sălbatică. O făceam deplin și neorganizat, aproape instinctual, dar cumva destul de previzibil.
Tot ce rămâne când privești înapoi spre cel ce ai fost e o stare. Tot ce rămâne sunt niște imagini pe care obișnuim să le numim amintiri. Un film din care se desprind câteva – întotdeauna câteva! – momente. Chipuri de oameni, gesturi, întâmplări, colțuri de lume, fragmente de realitate. Nu le mai știi întotdeauna cu exactitate conturul, le retrăiești mai degrabă consistența. Între tine, cel de acum și ceea ce îți amintești se întinde o bucată de viață. Cu aroma și structura specifice. Unice, exact ca harta ADN-ului uman. Totuși, deși fiecare are propria identitate, propriul construct, semănăm exact în aceeași măsură în care suntem diferiți de toți ceilalți. În Tot ce rămâne George C. Dumitru adună acele bucăți de sine care au constituit ceea ce a fost copilăria lui. Le dă o formă, le dilată sau le subțiază, făcând din ele niște cioburi de ființă pe care le ridică în amintire – căutându-le culoarea, curios să vadă cum s-au așezat în straturile de mai târziu ale sinelui. Apoi le oferă celorlalți spre a se putea privi la rândul lor, alegând unghiul potrivit pentru a identifica asemănările și deosebirile cu ceea ce s-a trăit de către fiecare sau doar spre a avea acces la o imagine despre o copilărie în ultimii ani de comunism. Undeva într-un sat aproape de mare și de Năvodari, pe malul unui lac, într-o casă vagon unde o mamă, un tată și doi copii s-au adăpostit un timp în aceeași curte cu o bunică, lângă o groapă de gunoi plină de lucruri inutile pentru cei mari, dar miraculoasă pentru cei mici, pe ulițele unde viața se mișca în ritmul dat de jocurile – uneori sălbatice, alteori inocente – vârstei și de gesturile de zi cu zi ale fiecărei familii, prin locuri care au devenit o geografie a apropierii de prieteni și de vecini, cu întâmplări ce cheamă alte întâmplări, alte chipuri, mereu alte amintiri. Privirea e aproape constant cea a maturului. El e cel care recuperează, ordonează, imprimă tonul și modelează substanța momentelor evocate. Le cheamă pentru a le recrea și a le decanta într-o mitografie – jumătate adevăr, jumătate poveste, ca orice s-a trăit și a fost rescris prin amprenta vârstelor următoare. Există în ele un soi de nostalgie. Ca și cum în satul niciodată numit – pentru că nu ai nevoie să numești ceea ce e o bucată din tine – totul se află în soare. Învăluit într-o aură în care umbrele, deși există, nu au puterea de a altera limpezimea și frumusețea ansamblului. Totul e undeva departe, după o graniță către care poți întinde mâna având iluzia că o atingi, dar îți scapă mereu. E și nu e cu tine. E și nu e acolo.
În anii optzeci era încă locul nostru, găoacea, cuibul în care ne pregăteam pentru viață.
Nostalgia aceasta se infiltrează în ciuda unei anumite cruzimi care există și e de neclintit, izvorând din realitatea vieții pe care copilul de altădată o constată și o ia ca atare. E o realitate făcută vizibilă de braconajul la care participă tatăl și de pericolul la care se supune alături de alți săteni ca să tragă la mal câțiva pești, apoi de tovărășia cu Vasile Cioc și moartea cumplită a acestuia, înecat într-o noapte când tatăl nu participase la expediția de pescuit. E în evocarea bătrânului Picioruș, bărbatul însingurat cu un picior tăiat mai sus de genunchi și celălalt paradit, ușor atrofiat, cel căruia Regina Apelor îi șoptea unde sunt cele mai bune locuri de pescuit, bărbatul care se străduia să-și păstreze demnitatea, găsit într-o zi căzut pe jos în casa lui mică, mort în timp ce-și făcea de mâncare, cu trupul deja începând să se descompună. E în chipul mai mereu trist al Tanței, asistenta la ginecologie din Constanța cu care mama se împrietenise după ce apelase de două ori la ajutorul său și care obișnuia să vină să petreacă la ei la țară câteva săptămâni până când a fost arestată în urma unui denunț – era perioada în care partidul avea nevoie de mame eroine, nu de femei dispuse să le ajute pe cele disperate să scape de o sarcină nedorită. Cruzime (adică realitate) e în bătaia primită de la Cornel ca urmare a unei provocări de puștan orgolios, sfârșită cu arcadele sparte și cu o cumplită corecție aplicată de părintele admonestat de mamă pentru comportamentul celui care s-a legat de fiul tovarășei de română, dar și în joaca de-a indienii terminată cu Ionuț Castron pe punctul de a-și pierde un ochi și cu intervenția terifiantă a tatălui acestuia ce a provocat copiilor o spaimă atât de cumplită că unul s-a pișat pe el de frică și celălalt și-a pierdut cunoștința câteva minute. E în umilința suferită după ce a primit patine noi, albe, atât de feminine, că, atunci când le-am încălțat prima dată, pe undeva am știut ce mă așteaptă, fiindcă nu s-a putut stăpâni și a vrut să se mândrească printre băieții mai mari, cei care-și confecționau singuri patine din bucăți de cornier. E în momentul când părinții au vândut casa și au fost nevoiți să stea la cealaltă bunică și vechiul loc al copilăriei a devenit un spațiu interzis, păzit de un moș sinistru și de un câine la fel de sinistru. Dar această cruzime nu are în ea decât firescul ce vine din legile nescrise ale lumii și din realitatea timpului. Nu despre răutate e vorba, nu despre traumă, ci despre mersul vieții – cu ore în care învățătorul sau profesorii lipseau după prea multe sticle de vin băute cu o seară înainte în biblioteca școlii, cu practica agricolă la porumb sau la sfeclă, cu furatul de la stat, mersul prin casele oamenilor pentru a convinge copiii să vină la școală, cu naveta dintr-un loc în altul. Într-o lume unde fiecare se adaptează cum poate.
Îmi părea că toți oamenii din vremea aia duceau o luptă continuă și orice victorie, oricât de mică, era plină de satisfacții.
Așadar, nu o denunțare a greutăților vieții în ultimii ani de comunism intenționează George C. Dumitru, ci recuperarea unei realități – umane și sociale. În care oamenii treceau prin lipsuri, dar o făceau găsind momente de bucurie și de liniște în tovărășia altora și viața mergea înainte. Printre întâmplări de zi cu zi. Aceste întâmplări și chipurile din spatele lor sunt ceea ce constituie substanța volumului Tot ce rămâne. Ele reprezintă cu adevărat ceea ce rămâne, adunate ca într-un album vechi de familie. Acolo unde dai pagină după pagină, privești o fotografie în alb-negru și ea provoacă irizări noi, chemând alte imagini. Aceasta e tehnica pe care o folosește George C. Dumitru în acest roman alcătuit dintr-o suită de momente ce se deschid spre altele, într-o mișcare dinăuntru spre în afară sau invers, în care întâmplările copilăriei sunt proiectate pe fundalul vieții mai largi a oamenilor cunoscuți, a școlii sau a satului. Nu copilul de altădată e în prim-plan. El e parte din ceva. Familia mică și cea extinsă, prietenii părinților, vecinii, profesorii. Fiecare cu luminile și umbrele lui, cu firicele de existență pe care memoria le păstrează brodând apoi mici povești de viață. De aici puternica impresie de realitate „reală”, de lume în care ai putea pătrunde (încă o dată) dacă ai mai avea 10-12 ani.
Era bine.
Adică era rău, cu comunismul și și lipsurile și tot. Dar era bine.
Volumul e unitar și poate fi văzut ca „roman” (așa cum e subintitulat) fiindcă există aceeași privire ce decupează momentele ce rămân, fiindcă luminează o perioadă clar delimitată de timpul petrecut în sat (cu o extensie ce recuperează momentele de tranziție – dureroase, stânjenitoare, dar în cele din urmă de acomodare cu străzile și lumea în care se mută, cu colegii de la noua școală din Năvodari). Totuși, fiecare „capitol” are o anumită autonomie, fixează o „poveste” din istoria familiei, un spațiu, relația cu colegii și prietenii, statutul ingrat de copil de profesori, momente ce definesc copilăria în ceea ce are ea specific. Personajele liant intră și ies din aceste povestiri (mama, tatăl, sora, Florentina Poteleanu, colega de clasă de care se îndrăgostește iremediabil și căreia îi îndeasă într-o zi în buzunarul uniformei patru bilețele de dragoste, trei cu ailăviu și unul cu te Iubesc, pe care o uită pentru un timp, cucerit de ochii albaștri ai adventistei Lavinia, dar la care se întoarce peste un timp – doar pentru a o uita din nou). Ele fixează niște constante și niște repere ale eșafodajului interior în jurul cărora se adună momentele evocate. De ele se prind micile întâmplări și dureri, dezamăgirile și victoriile copilului.
Mai există însă ceva ce transpare în volumul lui George C. Dumitru – un soi de însingurare printre ceilalți, de limite pe care adultul le înțelege și le prezintă cu un soi de detașare; ele țin de aceeași realitate a timpului, de condiția de fiu al învățătorului, de copil ce își caută locul fără a fi întru totul conștient de asta. Însingurarea aceasta nu se transformă însă niciodată într-o suferință rănită și e alinată de prezența cărților, de privirea senină, ce se așază cuminte peste locuri și oameni. Senzația de firesc e ceea ce domină în Tot ce rămâne. Impresia de lume omogenă pe care adultul o recuperează. Fiindcă nu vrea să piardă ceea ce a avut. Chiar dacă astăzi ceea ce altădată era viu și colorat poate părea ușor șters, copilăria continuă să lumineze ceea ce a fost și să facă din trăit ceea ce rămâne.
- Citește AICI și AICI două cronici ale volumului Rupturi lansat la Iași, la Întâlnirea Alecart din 7 iunie 2024.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
