Vieți ciobite sau bornele de pe drumul comunismului luminos: Tot înainte, de Ioana Nicolaie

Între o carte despre ce-am trăit eu în comunism și aceea despre o fântână, tu ce-ai alege? voi întreba când toate ar fi trebuit uitate. Iar copilul altui mileniu îmi va răspunde: Comunismul! Normal!

În linie dreaptă, încolonați, sub cerul senin de vară sau luminându-se de albul în cădere al fulgilor, pentru o clipă doar plutind liberi, transformându-se apoi în mâzgă, sub un cer care nu se deschide spre nimic, într-o țară cu granițe pe care se-mpușcă încontinuu oameni, care macină zi de zi viețile celor atinși fără să știe de gălbenarea roșie. Boala care nu ucide, doar corodează orice speranță, macină suflete, descompune conștiințe, uniformizează, transformând țara într-un azil. De bolnavi incurabili sau de nebuni. O molimă cuibărită în clase și în careuri, pe terenurile de practică agricolă și în orele de istoria Partidului, în paginile Cutezătorilor și în cântecele înflăcărate ce se revarsă din piepturile tinere, sărind de pe uniforme și numere matricole, din procese verbale și careuri omagiale, dinspre cozile la pâinea ce nu ajunge niciodată pentru toți, dinspre rafturile goale ale magazinelor și din frigul mușcător din clase direct în sufletul fiecăruia. Înflorind în organe și în țesuturi, în vocile lipsite de ezitare ale comandanților de detașament când trebuie să dea raportul sau doar să-și toarne colegii pentru orice copilărie din pauză, întinzându-se ca o cangrenă, în cei mai mulți surpând în tăcere, măcinând insidios, doar conștiința câtorva convulsionându-se pentru un timp. A acelora ce au crezut că pot scăpa din fălcile puternice ale menghinei uriașe în care s-a transformat țara. Până când vor înțelege că mecanismul nu e doar uriaș și imposibil de evitat, ci că ei înșiși au devenit orbi, surzi și muți. Alimentând, cu voie sau de nevoie, drumul tot înainte al comunismului românesc.

Iar asta nu-i o viață bună? De ce nu te împaci cu ea?

O viață care pentru Arsenia Bulța, pentru Voichița și pentru alte mii de fete care și-au trăit copilăria și adolescența în anii roșii ai utopiei luminate de zâmbetul tovarășului și de discursurile lui de la tribuna congreselor partidului nu deschide alt drum decât cel urmat de Reghina, mama eroină, mama de abur și de lumină, mama care s-a întors din moarte după tei zile de comă după nașterea celui de-al doisprezecelea copil sau cel al lamei purtate strâns în buzunar, strălucind în întunericul unui depozit de mere pentru a se înfige în carnea albă și a face sângele să țâșnească. Roșul de pe tricolor, roșul simbolizând jertfa eroilor, roșul de pe hainele Arseniei care s-a opus siluirii. Care a crezut că menghina nu e fixată atât de bine, că există o șansă, că e suficient să muncești, să înveți, să crezi. Că se poate respira. Că se poate trăi. Arsenia, fata cu păr atât de galben încât pare alb și ochii albaștri, fata care nu a vrut să vadă, pe drumul acesta tot înainte de la copilărie spre maturitate că menghina nu doar că a apucat-o strâns pe Saveta, ajunsă la o fermă din capătul țării, pe Alexandru, clătinându-se în viața lui de la drumuri și poduri, pe Viorel care se va angaja la mină chiar înainte de armată. Menghina pregătită să-i apuce la fel de sigur și pe ceilalți frați și surori. Menghina transformată în ghilotină nu doar pentru familia Arseniei Bulța, ci pentru atâția alții. Oare cât din ce trăim e adevărat? se întreabă Arsenia, fata despre care Reghina crede că are putere, că are minte, că o s-o scoată cumva la capăt. Fata pentru care capătul nu va putea niciodată însemna a fi o doamnă, a intra la liceul sanitar, a pleca din Văralia. Fata pe care, mergând tot înainte o așteaptă fabrica de tricotaje. Sunt păpușa din spitalul trăit în altă viață, se va mai găsi cineva să mă smulgă din valuri? Cu gălbenarea roșie nu te poți pune, oricâte bancuri și glume ai face. […] Menghina nu mai zice nimic, doar se șterge încet, cât să pară că dispare. Până la urmă, ce era de făcut a fost făcut. Ce era de împlinit s-a împlinit. Datoria mea era să vă țin zdravăn, nici unul dintre voi n-o să-mi scape.

În Tot înainte, Ioana Nicolaie aduce o nouă bucată de viață din saga familiei Bulța. După vocea Agustinei din Pelinul negru și cea a mamei cu trup de o mie de kilograme care se găsește acum, după doisprezece nașteri, pe o vacă schiloadă și anii i s-au scurs în ierburi din Cartea Reghinei, cititorul descoperă vocea și perspectiva Arseniei, a doua dintre surori. Lumea ei mică, fragilă, cuminte, în care speranța și încrederea au încă ziduri puternice, păzite de gesturile mamei și de chipul încă senin, deși obosit, al tatălui se va deschide treptat spre o alta, o lume în care fata crede cu naivitate pentru o vreme, în care se poate trece peste lipsuri, durere, dezamăgire, boală, pentru că este încă poleită de lumina fragedă a copilăriei, dar care se va îngusta rapid, se va întina cu toate mizeriile vieții și se va transforma într-o groapă uriașă de pereții căreia nu te poți agăța, fiindcă orice efort e zadarnic și surpă nu doar în afară, ci și, de la un punct încolo, înăuntru. Tot înainte dinspre lumina care nu e întotdeauna rece sau răvășitoare, deși aparține unei vieți în care lipsurile și nevoile îți pot face obrajii să dogorească de rușine sub ochii necruțători ai doamnei învățătoare Sasz sau ai colegilor, dar nu și ochii să se plece și inima să viseze. Tot înainte către întunericul pustiitor al unui viitor care egalizează și din care nu poate răsări nimic. Așa cum, pe pământul în care e îngropată vaca galbenă a familiei, nu vor pune niciodată straturi și nu vor lăsa să încolțească nicio sămânță, fiindcă nu e nimic mai teribil decât să-ți fixezi rădăcinile într-o fostă vacă galbenă, comunistă, fără însă să ai habar de asta, și să te avânți năvalnic cât mai sus. Așa cum trupul galben al vacii e acoperit de pământul și mai galben și complet neroditor într-o zi rece de noiembrie, comunismul luminos despre care am auzit eu prima oară s-a dus și el, ca un sac zornăitor, bine astupat de o movilă.

Comunismul e cât djinul lui Aladin, până la cer adică, de-aia nimeni nu-l poate vedea.

Volumul urmărește metamorfoza acestei voci în spatele căreia nu stă inițial decât privirea senină, încrezătoare și sufletul unei copile obișnuite cu lipsurile. Nu Arsânuța percepe de la început gustul amar al lumii în care crește alături de mamă, de un tată mai mult absent, de Vio, de Saveta, de câinele Ociuc, în curte, pe dealurile pe care pasc mieii și vacile familiei, punând masa sau frecând podelele, culegând zmeură pentru a-și putea lua teniși noi sau lucrând pe câmp, pe bani puțini, bucuroasă că a fost crezută că în curând va avea buletin, deși mai sunt trei ani până atunci, și muncind mai bine și mai cu spor decât băieții mai mari, amestecând zahărul cu apă și bucurându-se de gustul dulce al acestuia, făcând granițe în farfurie și împărțind puțina mâncare cu încă unul sau doi dintre ai ei. Nu, Arsenia are tăria Reghinei și ia tot ceea ce se întâmplă, acasă și la școală, ca pe o realitate de care depinde doar de ea să se rupă la un moment dat. Fără ca asta să-i tulbure în vreun fel inocența. E multă tristețe (și) în acest roman al Ioanei Nicolaie și mult firesc în modul în care se înfățișează momentele mici care reconstituie lumea acestei fetițe născute foarte aproape de cea mai frumoasă stațiune din țară și totuși atât de departe de ea, crescând parcă într-un loc aflat la capătul lumii, pustiitor, ce se întinde – tot mai repede și mai dens odată cu trecerea timpului – peste toate spațiile către care i s-ar putea deschide viața, către întreaga țară, de fapt. Privirea senină se blurează treptat, se încețoșează și se tulbură. Micile suferințe de acasă, micile umilințe de la școală, chipul din nou pătat al mamei, semn că familia se va mări încă o dată, casa nouă începută, dar niciodată terminată lasă încet, dar sigur locul unui rău mai mare, ale cărui prime semne se deslușesc în familie, în pomeții învinețiți, în plecarea de acasă a Savetei, în urletele tatălui transformate în gemete de neputință și în spaima fetei că ar putea să urce în pod și să bea din cele trei sticle cu otravă, în glasul lui firav: Arsânuca, măcar voi să mă iertați, c-am ajuns ca nelumea. Un rău care o face să se înfioare că s-a transformat în mamă, ea, care nu vrea să fie mamă. Toți ne facem un început de ceva. Eu deja am ajuns un început de ce-am urât cel mai mult, un început de mamă. Pentru că mamă e ființa care râcâie mizeria de pe podele, care are grijă de frați și de surori, care-l înfașă pe Sever, îi alungă spaimele și febra, acrește ciorba, nu are timp să ajungă la școală și a renunțat la antrenamentele de handbal, se trezește în zori, face chec, fiindcă nu are cu ce să frământe cozonac pentru ziua de Paște. Am doisprezece ani, ba treisprezece, și m-am făcut cu totul mamă.

În ce loc a dispărut limpezimea?

Semnele timpului rău se propagă de acasă în lumea mai largă de la școală și din jur. Ele se pot descoperi în prima fotografie cu clasa, în care nici măcar mama nu poate zări chipul fetei așezate cel mai în spate de tovarășa învățătoare, în cuvintele rele aruncate de Carmina în singura oră de dansuri la care va lua parte, în răspunsurile dictate pentru a participa la concursul din revista Cutezătorii, în excursia de două săptămâni care va exista doar pe hârtie, consemnată apoi după dictarea tovarășului de la Casa Pionierilor de cronicarul ei, eleva Arsenia Bulța, singura care a așteptat în curtea școlii plecarea prin munții patriei, singura care nu a înțeles nimic din ceea ce i (și li) se întâmplă, din aventura fără asemănare care e viața în comunism. Răul e acolo, în orele de la cercul de fotografie desfășurate în clădirea cea nouă a Casei Pionierilor, unde, după șapte luni, li se spune că în sfârșit pot merge să facă primele lor cadre. Când scoatem pozele? Întreb la sfârșit. // Cum? se miră tovarășa. N-ați înțeles? Eu una spun și alta se aude? Păi nu v-am zis că n-am primit film. // Adică n-am făcut poze?! // Ba da. Ați făcut poze. Deja știți să faceți poze. Doar că n-am avut film în aparat. Și, mai târziu, în orele de practică din atelier în care nu e nevoie nici măcar să ai o pilă în mână, oricum nu ajung pentru toți, cu atât mai puțin e necesar să ai material pentru prelucrarea metalului. Mișcarea și atitudinea sunt suficiente. E de ajuns ca să se vadă entuziasm, să se vadă energie, să se vadă trupurile aplecate tot înainte ale celor care vor deveni muncitorii de nădejde ai patriei și să se audă cuvintele tovarășei directoare: Pauză! Opriți-vă două minute! Felicitări, tovarășe, văd că aici se muncește, nu glumă. Răul e în brațul profesorului tânăr de handbal care vrea ca echipa școlii să se califice și anul acesta la faza județeană și îi cheamă pe toți, rând pe rând, să se dezbrace pentru a-i măsura ca pe sportivi, smulgând maieul pe sub care nu se află nimic. Nimic altceva decât sânii pe care nu-i mai văzuse nimeni vreodată.

Răul dospește, se propagă, e permanent acolo. Privirea Arseniei va învăța să-l recunoască abia când va fi prea târziu, când menghina se va închide definitiv și doar amintirea va păstra gustul acrișor al primei felii de portocală primite din mâna bunicii înainte să moară, imaginea batistei cu Mickey Mouse găsite și apoi distruse de mânia Voichiței, a bicicletei verișoarei Vali de la Măgura, pe care o poate și ea lua într-o zi la școală, fiindcă aceasta s-a îmbolnăvit, aceea a lalelelor desenate pe zmeiele care nu au putut să rămână decât o clipă în văzduh, a gustului primei alune în ciocolată strânse din zăpadă, după ce a fost scăpată de Gabi Balint sau Miodrag Belodedici, cei doi fotbaliști care câștigaseră Cupa Campionilor Europeni și care erau aici, la câțiva metri de mine, în Văralia, unde Balint se și născuse.

Romanul urmărește ce rămâne din copila aceasta făcută parcă din prea multă candoare și dârzenie, care nu dă niciun moment înapoi, mergând tot înainte până când viața o izbește, la șaisprezece ani, nu de un zid, ci de realitate. Aceea de care Arsenia, internată în spital, se teme atât de mult, căci nimeni nu rămâne pe viață aici, la etajul patru boli infecțioase (fiindcă în asta se transformase între timp țara), unde cele șase fetițe din salon nu au ajuns, dar care le va ajunge pe fiecare dintre ele din urmă și le va face să trăiască ceva nemaivăzut.

Când ești slab și plăpând, ca zmeiele astea ale noastre, mereu te distruge ceva.

Cu o dureroasă exactitate, Ioana Nicolaie redă acel ceva care se rotunjește în candoarea dorințelor Arseniei și care se sfârșește în momentul în care aceasta înțelege, chiar înainte de treapta a doua, că toate acestea nu ar putea dispărea, așa cum crezuse până atunci că totuși s-ar putea întâmpla. Pe firul fragil al speranței, în sufletul tot mai plin de cioburi al fetei cu ochi luminoși stă dorința ei de la cinci ani de a se face buna, căci nimic nu-i mai frumos pe lume decât să fii bătrân, fiindcă atunci toți oamenii sunt buni și împrăștie felii de lumină peste orice fel de durere. Apoi succesivele visuri, aduse de realitatea pe care o vede și o înțelege în jur, de a fi femeie de serviciu la școală, copil de la bloc, căpetenia pieilor-roșii, cel mai strașnic pionier, o prietenă a mătușii de la Măgura, adică o doamnă, gimnastă, nu o mamă cu o droaie de copii, cea mai grozavă culegătoare de mure, o tovarășă profesoară de istorie. Lângă fiecare dorință, un nod. O privire, o întâmplare, o lacrimă, un cuvânt. Un adevăr din care Arsenia înțelege că astronaut, cum am visat cândva, n-o să ajung niciodată. Nici zână. Nici, cum a sperat timp de trei ani, sportivă de performanță. Trebuia să uit și asta, ca pe toate celelalte, căci nu e om să poată trăi fără uitare. Iar patria cuprinsă de gălbenarea roșie nu are nevoie de dorințe, ci de vise frânte, care să întărească brațele celor ce îi vor asigura viitorul luminos. Doar fiecare copil e o cărămidă pentru viitorul patriei. Numai că nimeni nu spune și că fiecare copil devine o cărămidă, fiindcă visul celor mai mulți se transformă într-una și le atârnă de grumaz, făcându-i să umble tot înainte, dar pe un drum care nu mai e de mult al lor.

De un realism dur, în care tristețea se adună în fâșii tot mai dense, cu o extraordinară capacitate de a surprinde cu acuitate privirea candidă a unei fetițe și viața dinăuntrul și din jurul ei, Tot înainte e  documentul cutremurător al ultimilor ani ai comunismului românesc și, în egală măsură, un poem închinat inocenței ultragiate.

[Citește AICI și cronica volumului Cartea Reghinei!]

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)

Pictură de Ioniță BENEA.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!