La poalele rezervației / încercăm să devenim / demni / să ne lase să trecem.
Volumul Alinei Purcaru explorează granițele și limitările unor spații care jonglează brutal cu incluziunea și intoleranța în mod egal, lipsa unui refugiu mai temeinic forțând-o pe cea care ricoșează, constant și lucid, din zidurile îndelung sedimentate ale acestor mini-universuri, să își creeze propriul acasă din glitter, fumigene, echipamente rapidiste și tapete cu mărgăritare. Un acasă (încă) fragmentar, volatil, sprijinit de iluzii, dar neîngrădit, liber și eliberator, real tocmai prin separarea sa de adevărul universal.
aș vrea să fiu rețeaua de taximetriști / care-și trimit semnale și omoară plictiseala prin stație / își varsă nervii, înjură clienții / cred în Zamolxe și în realitatea uriașilor din Carpați / își împărtășesc fără rest convingerile / ei între ei / ei cu străinii.
În prima parte a volumului se trasează contururile unei voci care visează la frânturi răzlețe de realități ce par a fi complete, sigure, străvezii în simplitatea lor, reconfortante prin siguranța banalului și a instinctivului pe care sunt clădite – orgoliul lui Zlatan, berea și șoferul suedez de tir, taximetriștii, un meci frumos de fotbal. Toate acestea sunt însă meticulos descompuse de praful magic, voal hipnotic și vid al oricăror reflexe sau simțuri, o clipă de deconectare, de lipsă. La fel ca orice astfel de reverie, dezmorțirea e nemiloasă și confuză, iar sclipiciul e înghițit de rememorarea traumelor, a dezamăgirilor – o țesătură în jurul primelor nuclee pulsânde ale durerii, ale fricii și ale marginalizării (relații dure și sângeroase / s-au așezat pe oasele mele – / o musculatură nelucrată / sindromul picioarelor umflate / degete pe care inelele nu mai încap / un creier din care uneori dispar / momentele rușinii / like i was spiked). În acest ansamblu se întrezăresc primele manifestări ale sportului, o lume a competitivității îndârjite, a gloriei și a umilinței din plin experimentate de „personajul” feminin încă de la cele mai elementare și aparent inofensive forme ale acestora: ora de educație fizică, pauzele, terenul de sport de la școală. Aici încolțesc indiciile timpurii ale unui reflex al suferinței, fie aceasta fizică sau nu, un mecanism atent perfecționat, tonifiat, antrenat să preîntâmpine, să amortizeze, dar și să amplifice în același timp – Tu – corp predispus să simtă frica și sila / bubuindu-ți în puls / tu – / corpul-timpan, / tu – / corpul-retină. Tot aici, primele distrageri, primele tendințe către evadare, către o frumsețe în care s-au infiltrat, imperceptibil, nervurile acelor nuclee inițiale ce, dezvoltându-se, au învăluit memoria și toate redutele ei posibile. Rememorarea continuă se confundă cu spațiile copilăriei – un tărâm îndepărtat, separat, distant, păstrându-și puritatea chiar prin această izolare în ireal și care, pentru a supraviețui, devine fantastic, devine film, exigent străjuit de munți, munții de care mi-a fost mereu frică.
Un derviș în exil se simțea / inima / exaltată și îndrăgostită / chiulea / învățase toate cântecele galeriei / citea / Gazeta Sporturilor / desculță / stătea pe scaune incomode / fuma / în bucătărie / cu toată lumea / flirta
În a doua parte a volumului, apare frenezia unui posibil refugiu, o speranță, una familiară, ale cărei șovăielnice răbufniri din copilărie au fost subit înăbușite de buretele saltelei din sala de sport, acum cristalizată în iubire și stadioane, lacrimi și suporteri, inima necâștigătoare și un suflet care își caută adăpost, care tânjește după siguranță. Toate ordonate într-o armonie sclipitoare, dar fragilă. Fotbalul promite incluziune, o comunitate, spirit de echipă și solidaritate, un suflet comun și unic; și totuși, în Petarde cu SPF vedem că fumigenele vor avea mereu prioritate în fața kiturilor de supraviețuire (Intri sau păstrezi glossurile?). Spațiul, deci, te acceptă, însă cu un preț, în urma unui sacrificiu. Dacă adaptarea la universul ultrașilor, petardelor și al tatuajelor cu 1312 nu reprezintă decât o barieră simbolică (trivială, poate, dar asigurând ineditul, o specie de pitoresc în peisajul microbistic), granițele sunt scrupulos restabilite, mai cinic și mai dureros decât o excludere totală, absolută, explicită. Căci fetei cu tricolorul de pe obraji decolorat de lacrimi nu îi este interzis accesul pe stadion dacă își lasă rujurile la intrare, iar o voce feminină cu greu se distinge în corul Băieților Veseli. O lume atât de frumoasă, acum compromisă prin aceste mici, dar vizibile diferențieri, discriminări și restricționări absurde. Nu, nu este respingere, ci mai crud, mai necruțător: e o înlăturare. Statutul de intrus e riguros stabilit – lege și ordine și fobia lor de cosmetice.
Iubitul meu mă trage de mână să trecem de ei / cât sunt prinși cu portfardul de dinaintea mea. / Oricum n-avem ce face nici pentru mine, / nici pentru ea. / ACAB, acum și în vecii vecilor / amin. / Trecem și mă simt vinovată, / trecem și mă simt norocoasă / furioasă / și nesimțită / în același timp.
În a treia și ultima parte a volumului, scrisul, se pare, este cel care supraviețuiește tuturor filtrelor riguroase, cel care conservă fărâmele de energie, gata să consemneze o nouă încercare de a găsi un scop, o justificare, un reazem pentru conștiința care, de această dată, apare sub forma veganismului și a influenceriței Gitte, propovăduind salvarea planetei în vloguri. Astfel se creează iluzia unei metamorfoze într-o persoană mai bună, mai responsabilă, un spațiu feeric, dezintegrându-se însă rapid – aidoma unui pai de hârtie înghițit eco-friendly – atunci când se lovește de o țară în care carnea compensează o sărăcie istorică. De această dată, abandonarea e voluntară, conștientă, iar iluzia e descompusă de rațiune și de atracția (și aceasta, una lucidă) de glitter, de splendoare (caut, cu toate astea, în continuare / tot mai multă / splendoare / iertare). Toate aceste spații, fotbalul, veganismul și zero waste, sunt distrageri, lumi care cer, într-un fel sau altul, dedicare totală, abandonare, fanatism, măștile perfecte și încercări de a lăsa în offside, de a împinge cât mai departe o conștiință mereu funcțională, cucerită de o frică visceral integrată în mecanismele ei și de marginalizarea constantă, aproape metodică. Tot în această ultimă parte a volumului se desăvârșește un activism puternic, o revoltă ce crește la baza rezervației, acolo unde nevoia de apartenență și de solidaritate își găsește o axă reală, un prezent vindecat de decepții, într-o așteptare ce pare să fie însă fără sfârșit: Nu sunt singură. / În jurul rezervației / ne-am instalat corturile / toți cei care am fost amânați.
Prin Tot mai multă splendoare, Alina Purcaru, poziționându-se în interiorul, dar și la marginea unor lumi ce par inaccesibile, reușește să le exploreze și să le combată vulnerabilitățile, să lupte cu frica și cu neputința, cu memoria durerii sălășluită în fiecare cotlon al percepției, al existenței. Volumul îmbină activismul și încrederea totală în poezie, creând un mediu unde viața există prin pasiune, renaște cu fiecare incompatibilitate, cu fiecare amânare, respingere sau refuz și se revoltă construindu-și propria realitate, în această colecție aromată de abțibilduri / în care încă nu se repetă nimic.
*Andrei Tătărușanu, redactor Alecart, este elev în clasa a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Foto: Petronela Dumitriu
