O lume așa cum a fost: Toți copiii librăresei, de Veronica D. Niculescu

Recent am găsit din întâmplare o pagină pe internet care mi-a atras imediat atenția, căci numele ei era dicționarul durerilor obscure – titlu care nu a putut decât să mă intrige, având în vedere că, în viziunea mea, durerea se configura mai degrabă ca ceva concret, care se insinuează ostentativ de evident și de pregnant în viața unei persoane. Uitându-mă prin lista de cuvinte stranii și puțin excentrice, ochii mi s-au oprit asupra unei definiții: monachopsis, s: sentimentul subtil, dar persistent, că nu te afli la locul potrivit, că ești înstrăinat. Cu toate că această definiție a reușit să trezească în mintea mea o serie de flash-uri intermitente și o neliniștitoare senzație de déjà vu, ceea ce m-a marcat nu a fost definiția în sine, ci ceea ce lipsea din ea – și anume, irizările multicolore ale miliardelor de posibilități în care poate fi percepută această stare de monachopsis (mai exact, câte o modalitate pentru fiecare persoană care trăiește sau va trăi vreodată această stare diluată printre experiențele mai intense și concrete ale vieții). Bineînțeles, cuvântul face parte dintr-o listă lungă de termeni care, oricât s-ar încerca, nu pot fi încadrați într-o definiție, căci nici măcar limbajul nu poate face față uneori unor astfel de trăiri, prea abstracte și familiare pentru a putea fi explicate sau măcar înțelese pe deplin. Ele pot fi pur și simplu trăite, iar singura dovadă a faptului că nu sunt experimentate singular, ci că ne unesc pe toți întocmai ca niște fire invizibile, însă extrem de concrete și ne amplasează într-o rețea imensă, din care ne este imposibil să ne sustragem din momentul în care intrăm în ea, o reprezintă punctele de suspensie. Cele pe care reușim mereu să le intuim, însă niciodată să ne explicăm cu adevărat prezența lor manifestată, de fapt, prin absență. Cele de la finalul oricărui gest, oricărei priviri, atingeri sau conversații. Punctele de suspensie care fac fiecare acțiune a noastră să însemne tot atât de mult ca negativul ei și care se preling greoi la finalul oricărei fraze retezate chiar înainte ca ea să înceapă cu adevărat. Deși fiecare tentativă de a nuanța semnificațiile monachopsisului – încercări destinate să se termine mereu cu definiții găunoase și dureros de rigide pentru un sentiment atât de pulsatil – este inutilă, cred că aceste semnificații le-am regăsit cel mai autentic ilustrate în romanul Veronicăi D. Niculescu: Toți copiii librăresei. Configurând o imagine recognoscibilă a României dinainte de revoluție, el este înțesat de personaje care se rotesc constant în jurul axei incertitudinilor lor și care mi-au dat senzația că se simt înstrăinate în propria viață.

Silvia, mortul iubit rămâne cu tine pe viață: ca viu. Când îi oferi locul ăsta din tine, unde fericirea devine posibilă, chiar așa, doar lângă întristare, el prinde viață din nou.

 Pentru mine, viața Silviei, protagonista romanului, a reprezentat o poveste a punctelor de suspensie care șerpuiesc printre rânduri, mereu nevăzute, însă întotdeauna perceptibile, care au retezat orice gând și trăire ale femeii din momentul în care un corpuscul-mușețel s-a născut prematur. De atunci, ritmurile existenței protagonistei sunt permanent așezate sub auspiciile unui ce-ar-fi-putut-fi, mereu umbrite de amintirea sarcinii pierdute la 17 ani. Aceste puncte de suspensie sub pecetea cărora își așază zilele perforează fiecare replică aparent insignifiantă și fiecare gest mărunt într-un context istoric în care până și gândurile trebuiau cernute prin plasa fină a autocenzurii înainte să fie exteriorizate. Odată cernute și eliminată esența – căci e un fapt arhicunoscut că materia organică a gândurilor este și cea mai periculoasă într-o țară adânc scufundată în malaxorul fricii – tot ceea ce rămâne este pulberea metalică a unei matrice de replici reci, însă sigure, care nu pot scurtcircuita ritmurile călduțe ale vieții cotidiene. Ceasul îl am de la mama. S-a adus azi carne la magazin? S-au scumpit cu zece bani colile albe de hârtie. Silvia încearcă să umple acest vid existențial atât prin relația cu ceasornicarul – care pare să resuscite vitalitatea femeii ce fusese anesteziată în urmă cu cinci ani, întocmai cum face cu ceasurile care se află permanent pe măsuța lui de lucru și în care reușește cu abilitate să readucă ticăitul pulsatil – și, bineînțeles, cu toți copiii de care se înconjoară. Aceștia devin corpurile cerești în jurul cărora gravitează viața personajului principal, ele configurându-se sub forma unor mici surse de lumină care pâlpâie plăpând, însă suficient pentru a oferi o iluzie în contextul cenușiului vieții în regimul comunist. Este cu adevărat frapantă și cutremurătoare modalitatea în care este înfățișată inocența în volumul Veronicăi D. Niculescu, inexorabilă în ciuda fricii niciodată verbalizate, însă mereu prezente.

Câte femei, atâtea zâmbete exersate. Dicționarul durerilor feminității

Toate personajele romanului (cele mai multe dintre ele fiind figuri feminine) par să nu se afle niciodată la locul potrivit, chiar dacă locul respectiv este singurul pe care l-au cunoscut vreodată și de care sunt legate prin intermediul unei forțe magnetice, o forță ce aici se manifestă pe străduțele prăfuite ale Piteștiului, dar care e prezentă pretutindeni. Astfel, ele se lasă pradă unor mișcări inerțiale care, după ce se repetă conștiincios de-a lungul anilor, devin aproape fluide și firești, învățându-le să își poarte demne zâmbetele atent exersate în oglindă și să își mențină tonalitatea blândă a vocii, care uneori nu ar vrea decât să urle. Numai că într-o Românie pietrificată de frica propagată de regimul comunist, urletele reverberează doar la nivelul interiorității, mereu refulate și mascate de priviri pierdute și resemnate.

Toate femeile a căror imagine se cristalizează în volumul Toți copiii librăresei plutesc prin acest cenușiu existențial cu o grație și o forță care se erodează încet, dar sigur sub presiunea nesiguranței omniprezente. Soția măcelarului, care se uită cu groază la micul calendar purtat mereu în buzunar și însemnat cu cruciulițe roșii ce marchează zilele în care iubirea nu își are locul. Mama Adinei și a Dianei, înecându-și lacrimile ce se zbat de ani întregi să izbucnească într-o rugăciune refren, și aceasta rostită doar în gând și cu multă vină, deoarece știe că trebuie să fii mereu recunoscătoare pentru că nu e mai rău decât atât. Vânzătoarele de la cofetărie, manevrând cu dexteritate în zilele de sărbătoare globurile colorate de înghețată și prăjiturile, bătrânele care întind pe asfaltul tern din jurul pieței cearșafuri pe care sunt presărate flori de câmp, farmacistele care nu uită niciodată să păstreze ascunsă ceva vată, poate-poate vor primi ceva în schimbul ei. Și, bineînțeles, Silvia: librăreasa firavă care le privește pe toate din spatele vitrinei, deopotrivă fascinată și rece în fața mișcărilor mecanice și blocate pe repeat din jurul ei, radiografiindu-le pe toate din magazinul înghesuit și înțesat de plicuri albastre, cărți citite pe bandă rulantă în lungile perioade de singurătate și, ocazional, de gume chinezești parfumate.

Silvia mi-a dat impresia unei persoane care s-a detașat treptat de lucrurile care i se întâmplă, ajungând să își privească existența din exteriorul propriei ființe, dintr-o perspectivă tridimensională – căci a patra dimensiune, cea temporală, devine doar o iluzie în microcosmosul ce gravitează în jurul Alimentarei, Librăriei, Ceasornicăriei sau Cofetăriei, în care, în ciuda trecerii anilor, locurile și oamenii rămân aparent încremeniți în același stadiu în care s-au aflat mereu. Imaginea ei mi-a adus constant aminte de cea a unei balerine sidefate, proptită iremediabil într-o cutiuță muzicală și condiționată să danseze de fiecare dată când cineva deschide capacul, obligând-o să se rotească în piruete grațioase, cu zâmbetul potrivit înghețat pe față. Și totuși, în confortul singurătății ei, când muzica se oprește și balerina nu se mai află sub privirile coercitive ale celorlalți, ea stă nemișcată pe piedestalul ei, fără nicio urmă a zâmbetului exersat anterior, și își permite să se lase pradă tristeții înăbușite de atâta timp.

Dacă definiția monachopsis-ului pleacă de la ideea că există, totuși, cel puțin un loc în viața fiecăruia care pulverizează starea de dezrădăcinare și alienare față de tot ce înseamnă liniște interioară, personajele feminine ale Veronicăi D. Niculescu dovedesc contrariul, căci ele par mereu să se zbată frenetic și lăuntric, însă permanent grijulii să nu afișeze nicio urmă a descompunerii speranței lor. Tot ceea ce le rămâne este să ducă povara acestor dureri cu adevărat obscure și să se agațe cu toată forța lor de orice crâmpei de inocență pe care îl găsesc.

 

*Raisa Manolescu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.