Trădare, numele tău este Iuda. Iuda, de Amos Oz

Ceea ce impresionează în Iuda este credibilitatea, autenticitatea gândului, căci Amos Oz plasează în chiar miezul ficțiunii sale documentarea riguroasă, șlefuind o narațiune ce captivează. Astfel, detaliile care alcătuiesc atmosfera și emoțiile cu care se confruntă personajele par desprinse din viața de zi cu zi, peisajele apar sub ochii cititorilor clare ca niște vederi primite din Israel.

 

Iuda este întâlnirea meditației cu preceptele religioase, enigma și eșecul, toate într-un context neîncetat tensionat și într-un spațiu ce a născut deopotrivă un adevăr și o legendă: Ierusalimul. E o coagulare sistematică a trecutului și, implicit, a istoriei cu prezentul, formând un întreg care, odată ce îți răspunde unei întrebări, te adâncește mai mult în incertitudinea oarbă a existenței, căci „Noi nu avem decât ceea ce vedem cu ochii. Dar și asta, doar foarte rar.”

 Iuda e un roman ce stă în picioare nu numai datorită documentării minuțioase și precise a autorului, pasionat de cultura orală, istorică și religioasă a poporului evreu, ci mai degrabă prin esența sa: vizualizarea și expunerea vieții prin plasarea ei între două extreme. Avem pe de-o parte creștinii, pe de alta evreii, iubirea și sacrificiul, războiul și libertatea, fanatismul și echilibrul, visătorul și realistul, imaginea înțeleptului și a tânărului investigator, culminând cu trădătorul, singura direcție nepolarizată dual a romanului. Dacă orice alt aspect abstract își va găsi opusul, ipostaza trădătorului este dezbătută individual, pro și contra, plecând de la originile și definițiile termenului în sine și descifrând mijloacele și scopul acestuia. Căci ce este, de fapt, un trădător? Poate fi numit astfel discipolul ce iubește până la jertfă? Putem considera înșelător omul ce pune rațiunea individuală mai presus de valorile originare? Este oare laș cel ce țintește regăsirea, îndepărtându-se de trecut? Nu suntem cumva, cu toții, în fiecare zi, trădătorii propriilor noastre scopuri? Cu siguranță, „scopul scuză mijloacele”, dar dacă scopul nu este comun, nimeni și nimic nu va scuza opțiunile personale.

Povestea, așa cum se prezintă în incipit, are loc la sfârșitul anului 1959 și începutul anului 1960, în plină iarnă ce concordă cu atmosfera Orașului sfânt. Shmuel Asch este personajul principal, din perspectiva căruia se desființează și se nasc idei, atât prin alegoria întâmplărilor, a minților înțelepte cu care conversează, prin preocupările și cercetările acestuia, dar și prin intervențiile directe ale naratorului. Asch este părăsit de iubita sa, care se căsătorește la scurt timp cu fostul ei prieten, Cercul de Renaștere Socialistă în care activa se destramă, studiul său „Isus prin ochii evreilor” se dovedește un subiect dezbătut cu mult înainte de a crede că este o idee inovatoare și personală, iar părinții săi îl înștiințează că, din cauza unor probleme în afaceri, nu vor mai putea să îl întrețină pentru a-și continua studiile. Aflat într-un impas declanșat preponderent de decepție, personajul se eliberează de trecut printr-o decizie spontană de a se izola. Ajunge să locuiască în casa unui bătrân intelectual și a nurorii sale, ambii ascunzând taine ce îl țin concentrat pe Shmuel, uitând pentru o perioada limitată de propria viață în jocul de puzzle al secretelor celorlalți. Devine integrat treptat în subiectul propriei sale disertații, urmând să-l privească dintr-o manieră afectivă, în drumul către cunoaștere și descoperirea sinelui acumulând principii noi asupra naționalismului, egalității, politicii și morții. Totodată, este introdus în tainele iubirii pure, dar și ale vulgarității, înțelegând adevărata importanță a devotamentului: „-Acum suntem în iad. Atalia spuse:

-Suntem obișnuiți, nu?”.

Structura de bildungsroman este ușor sesizabilă odată cu parcurgerea capitolelor nenumite, doar numerotate, accentuând atmosfera prin punctarea momentelor ce constituie linia fragilă a vieții, o viață aflată în plină evoluție. De altfel, întregul volum tinde să construiască o fațetă a realității de o profunzime și o abordare asemănătoare cu cea dostoievskiană, găsind în orice ființă o putere tenebroasă, canalizată fie spre sacrificiu, fie spre ură: „Viața e o umbră trecătoare. Și moartea e o umbră trecătoare. Doar durerea nu trece. Continuă să persiste. La nesfârșit”. Menținând aceeași direcție a descoperirii contradicțiilor existenței, se dovedește că nici egalitatea nu este o ipostaza compatibilă ființei umane, căci diferențele de orice factură ne plasează direct în inferioritate sau pe o treaptă superioară, singurul avantaj fiind opțiunea de care dispune omul: de a-și îndrepta atenția către minciunile frumoase în detrimentul adevărului asurzitor. Având în vedere contextul spațio-temporal tulbure, aflat într-un permanent conflict militar, romanul prezintă aspecte palpabile sau dogmatice ale credinței, susținute atât prin versete, cât și prin teoriile susținute de importanți filozofi și înțelepți, numitorul comun al acestora fiind imaginea lui Iuda Iscariotul.

Mitul biblic al trădării este o bază solidă a Creștinismului de la origini până în prezent, crucificarea fiind posibilă doar odată cu vânzarea lui Iisus, deci, implicit, un fapt rezultat din acțiunea „trădătorului”. Cu toate acestea, imaginea evreilor a fost asociată de-a lungul timpului cu cea a îndepărtatului Iuda, fără a fi luată în considerare identitatea fiecărui protagonist al pildei. Cartea își propune să dezvăluie mai mult din adevărurile nespuse ale credinței, analizând general și obiectiv fiecare element definitoriu al creștinului și israelitului, opțiunile și conceptele personale fiind consubstanțializate în identitatea personajelor bine definite, cu gesturi și gânduri proprii, pregnant individualizate, gândind și încercând să asume teorii cu totul distincte unele de altele. Obiectivitatea cu care sunt conturate pasajele strict religioase are ca scop realizarea unui text deschis, problematizant, integrând în componența sa multiple  direcțiile de interpretare, lăsând libertatea personajului și cititorului să aleagă în afara oricărei distorsionări, a oricărei teze.

Ceea ce impresionează în Iuda este credibilitatea, autenticitatea gândului, căci Amos Oz plasează în chiar miezul ficțiunii sale documentarea riguroasă, șlefuind o narațiune ce captivează. Astfel, detaliile care alcătuiesc atmosfera și emoțiile cu care se confruntă personajele par desprinse din viața de zi cu zi, peisajele apar sub ochii cititorilor clare ca niște vederi primite din Israel, iar oamenii surprinși în discuții contradictorii prind viață, lăsându-ne pe noi, cititorii, să le răscolim viața în căutarea adevăratului Ierusalim.

Indiferent de poziția pe care te situezi, de înclinația către filozofie sau către latura pragmatică a existenței, dincolo de credințele personale sau de dogma bisericii, Iuda va reuși să-ți stârnească nu doar curiozitatea, ci și sentimentul că devii parte a unei dispute de când lumea, că niciodată nu poți să știi ce descoperi în spatele trădării și cine sau de ce ajunge să fie trădător. Și cum sacrificiul, înălțarea și mântuirea au nevoie și de trădare, iată  o meditație asupra formelor ei în lumea de atunci și în zilele noastre:

 „-Ochii, spuse Ghershom Wald, nu se vor deschide niciodată. Aproape toți oamenii își petrec viața, de la naștere până la moarte, legați la ochi. Și tu, și eu, draga Shmuel. Cu ochii închiși. Dacă am deschide doar o clipă ochii, imediat ar izbucni din noi înșine un strigăt groaznic și am continua să strigăm fără întrerupere. Și dacă nu strigăm zi și noapte, înseamnă că avem ochii legați.”

 

* Articol preluat din numărul 16 al revistei „Alecart”

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!