„Tac. Merg prin viață. Tac. Mă gândesc la chestii. Și să nu crezi că asta mă face o ființă profundă.”
Volumul transcender al lui Bogdan-Alexandru Petcu propune o explorare a granițelor corpului (hematii, corpusculi, celule), ale minții (memorie blocată, fragmente intime), ale spațiului (Berlinul de Est, Tătărași, trenuri, frontiere), dar și a dorinței constante de a le depăși. Nu e o simplă căutare a libertății, ci o voință clară de a te proiecta dincolo de real, acolo unde ceea ce e concret nu te mai poate urmări. Volumul îți oferă un vag sentiment de siguranță prin negarea banalului și dorința de transcendere a rutinei, deși te regăsești în tristețea ce iradiază constant din miezul versurilor: „Nu sunt fericit. Totul a fost pentru ceilalți.” Astfel, familiaritatea pe care o simți citind poemele nu este întâmplătoare – în fond, ele dezvoltă un mecanism care te forțează să înțelegi ce înseamnă cu adevărat transcender. Și dacă ești destul de atent, depășind voita banalitate a versurilor, o să înțelegi mai bine condiția omului astăzi – a omului care și-a pierdut sensibilitatea. „Rămâne un singur lucru de spus: supraviețuirea e singura monedă de schimb în natură, iar voi nu prea știți la ce se referă lucrul ăsta.”
Primul poem, „Liniște în Berlinul de Est”, dă startul „călătoriei” pe care ne-o propune Bogdan-Alexandru Petcu. Berlinul, cu istoria lui tăioasă și urbanitatea rece, nu e doar fundal, ci se oglindește în interiorul omului: „Sângele tău curge prin parcuri / și te simți totuși om. Ce întrebări?”. Sângele e mai mult decât realitatea, este pus sub semnul unei metafore a identității pentru tot ce ne ține legați de o umanitate care pare să nu mai aibă loc în orașul modern. Granițele nu mai sunt doar fizice, ci devin tăceri în gânduri, iar ființa ajunge dezumanizată și tristă, pierzând sămânța cu care a fost născută.
„Sunt zi de zi înconjurat de sugestii și muște”.
În „Călăuza”, trenul nu este nici acasă, nici departe, e o realitate suspendată între trecut și viitor. O pendulare între lumi, între ce a fost și ce ar putea să fie, iar această neașezare conduce la apariția unei răni care se deschide în poemul „Gresii de Kliwa”, când satul devine amintire: „Acolo, la țară, undeva prin județul Bacău, / un sat fără asfalt, cu puțină pădure… Mi-e oarecum dor.” E în aceste versuri mai mult decât nostalgia satului – este dorul de o lume care avea un rost, de unde „tot ce era” părea că are un nume. „Cel care privește / Tributar ca un râu neînsemnat, / mă strecor printre oameni și lucruri. / Prefer non-umanul. / Am crescut printre obiecte / cărora nu le prindeam sensul ori definiția.” Oare nu toți vrem să fim „non-noi”? Oare nu este asta o formă de apărare?
În „În vizional”, imaginația preia controlul. Lumea interioară devine mai reală decât cea fizică. Poetul caută moralitatea în molecule, caută ordine în haos: „Mintea lui ascultă fado și folosește biografemele celorlalți / pentru că nu își cunoaște istoria personală.” În fundal se strecoară mereu ideea că tot ce e uman în noi se disipă: „Celulele vechii omeniri se scurg pe stâncile unei planete în dezordine.” Ultimele rămășițe care ne defineau nu mai vor nici ele să facă parte din cine suntem azi.
Ce mi s-a părut interesant a fost cum în „Corpurile și corpusculii”, Bogdan-Alexandru Petcu scoate în evidență un paradox esențial al lumii contemporane: omul este mereu judecat tocmai pentru nevoia firească de apropiere, în timp ce i se impune să învețe să păstreze distanța. Este un conflict între instinctul de a tânji spre celălalt și presiunea socială de a rămâne izolat, de a putea fi controlat. Îndemnul obsesiv „Întrerupe-mă!” nu este doar un strigăt spre exterior, ci și o luptă cu propriul sine, o dorință de a fi oprit tocmai pentru că știe că apropierea te face fragil. Poetul reușește astfel să evidențieze cât de casante sunt relațiile umane: ne dorim să fim aproape unii de alții, dar fugim de vulnerabilitate, iar această contradicție ne macină în tăcere. Tocmai în această tensiune, în această antiteză între dorință și reținere poezia capătă greutate.
Din punct de vedere stilistic, volumul pune accent pe registre diferite – trecerea de la familiaritate la absurd și ironie îi dă suflu, îl face viu. În fond, apare paradoxul poeziei care nu doar că reflectă realitatea, ci o rescrie din temelii.
„În fiecare zi / sensibilitatea pare mai greu de acceptat. / Exprimarea e lacunară. / Oamenii țin unii la alții. Pentru ei, / viața e un ghem de orez. Mic și moale. Prea fiert. / Se simte.”
Se simte și faptul că cititorului îi este greu să accepte că citește despre el, despre cine este cu adevărat. Dar chiar în asta constă aventura propusă de Bogdan-Alexandru Petcu: o călătorie de tip transcender, ce stă la baza transformării, indiferent dacă este benefică sau, din contră, distructivă. De aceea, întrebarea care te urmărește de-a lungul poeziilor este dacă mai suntem oameni, dacă nu cumva celulele noastre chiar s-au evaporat întru totul.
Poemul care dă titlul volumului, „transcender”, joacă un rol important, întrucât oprește cumulul de întrebări despre umanitate, sensibilitate și fragilitate, întorcându-se la sat, la oameni, la timp și la corp – cu toate că totul este văzut dintr-o perspectivă pulverizată, deja „transcendată”.
Poetul alege să-și încheie aventura prin poezia „Nu suntem încă oameni”, oferind un răspuns clar: avem nevoie de o călătorie transcender pentru a realiza că încă nu suntem oameni, iar pentru a deveni umani ar trebui să ne recuperăm celulele vechi care s-au scurs acum prea mult timp, pe când oțelul și cifrele erau îndeajuns ca să ne țină în viață. „Oțelul și cifrele vă țin în viață. Și vă e de-ajuns.”
Parcurgând volumul lui Bogdan-Alexandru Petcu, percepi un anumit reproș adresat societății, o anumită exasperare. Cititorul poate chiar să se simtă stânjenit de propriile greșeli, care par a-l urmări de-a lungul fiecărui vers. Nu mai este vorba în aceste poeme despre seducția imaginilor create de autor, ci despre confruntarea cu o vină pe care o poți accepta sau nega. Apropierea de moarte devine astfel un laitmotiv care subliniază singura soluție ce i-a rămas ființei umane: dorința de a se evapora, de a dispărea fără să-și mai care povara și fără a mai fi judecată. Într-o astfel de lume, în care rănile se adună și timpul nu repară, nu există reciclare umană. Oamenii nu pot fi readuși la forma lor inițială, nu pot fi reconstituiți din celulele originare, iar visul de a ne reface, de a o lua de la capăt vindecați nu e decât o speranță fragilă, care se consumă ușor. Empatia rămâne singurul instrument real care ne mai poate apropia de umanitatea din noi, de o formă de întregire – asta dacă alegem s-o folosim. Pentru că cei care nu mai cred în ea, în capacitatea de a-l simți pe celălalt, devin parte dintr-o lume în care ordinea, în mod absurd, este dezorganizată. „ Și nu o poate minți nimeni. Nu există reciclare umană. Empatia funcționează și așa. ”
„Poate doar îngerii / empatizează cumva / și / capătă puțină rugină privind”.
Volumul lui Bogdan-Alexandru Petcu se transformă astfel într-un exercițiu de introspecție în momentul în care devii inconfortabil în propriul corp – același cu care ai săvârșit atâtea păcate, pe care acum le privești/citești pentru prima dată. Mai mult decât atât, răsfoind paginile cărții, realizezi amploarea dezumanizării și a dezintegrării prin care a trecut ființa umană de-a lungul secolelor, deși simți, poate, egoistul impuls de a crede că tu nu ești la fel ca ceilalți, că nu te regăsești în această prăbușire. Totuși, toți suntem la fel: „Lumina are ceva uscat în ea. E relativ greu să respiri. E relativ greu să fii optimist”. De vreme ce nici lumina nu mai e la fel de strălucitoare, nici omul nu mai e atât de uman. Respirația ți se oprește automat, dar simți nevoia de a continua să citești, fiindcă lumina aceea făcea parte din tine și îți este dor de satul din care ai plecat, de omul care erai, de iubirile pe care nu le-ai trăit. Este ca și cum în transcender se adună rămășițele suferinței, ale vinovăției și ale urâtului din lume, concentrându-se în celulele omului, acolo unde, până atunci, acestea fuseseră negate.
- Pe 13 și 14 iunie, la Muzeul „Vasile Pogor” – Casa Junimii și Acaju Café, Iașul devine epicentrul unei experiențe literare vii: „Literatura de lângă noi”, ediția a IV-a. Poeții Goran Simić (Bosnia și Herțegovina) și Dragan Jovanović Danilov (Serbia) se întâlnesc într-un altfel de dialog cu Dan Coman și Bogdan-Alexandru Petcu, într-un eveniment unde poezia contemporană, reflecția critică și arta se împletesc. O ediție specială, dedicată poeziei și dialogului dintre arte, într-un parteneriat inspirat între Muzeul Național al Literaturii Române Iași și revista Alecart. Detalii despre evenimente, AICI.
*Ilinca Cotruță este elevă în cla a X-a, filo, la Colegiul Național Iași.
