A fi sau a nu fi în realitate prin Transparența lui Radu Vancu

Now there’s a look in your eyes,

Like black holes in the sky

 (Pink Floyd – Shine on you crazy diamond)

 Pe parcursul lecturii romanului lui Radu Vancu am ascultat, aproape obsesiv aș putea spune, Pink Floyd, nu datorită trimiterilor succesive din primele pagini, ci mai degrabă ca un reflex al căutărilor mele. Începusem cu The Alan Parsons Project, însă, după câteva zeci de pagini, aveam senzația că ceva nu se leagă – ori romanul rămânea rece în fața mea, ori eu nu reușeam să mă las purtată de atmosfera lui, pe care o simțeam construindu-se în absența mea, fapt ce mă alarma. Așa că am schimbat registrul, iar până la ultima pagină am migrat continuu între Echoes & Wish you were here & Dark Side & The Wall. Și după cum în discografia Floyd versurile de pe un album te trimit inevitabil la un altul, în paginile cărții elementele ce alcătuiesc lumea Mega-Graalaj-Sibiu se regăsesc și se oglindesc unele într-altele la zeci și sute de pagini diferență, creând un univers parcă suspendat și autonom susținut de corelațiile care se stabilesc și care se centrează în personajul Megăi.

Un oraș visase, disperat și din răsputeri, o fată – iar ea se întrupase. Ceva luminos se amestecase cu ceva întunecat. Nu era, la urma urmei, nimic mai complicat de atât. Iar când turnul central al orașului se prăbușise, se prăbușise și corpul fetei.

Felul în care Mega este construită mi-a lăsat într-adevăr această impresie – că prezența ei apare într-un  moment cheie al destinului unui om și al unei țări deopotrivă. În peisajul sumbru, cu iz cadaveric, al anilor ’90 din România, Mega se întrupează ca o contrapunere necesară, gata să restructureze arhitectura unui oraș și a întregii țări cu versurile sale barrettizate din Rimbaud. De altfel, tot ceea ce ține de prezența ei pare a veni dintr-o lume străină, la care ceilalți nu au avut acces, marcată de doi poli: blugii Mustang și el capitan, tatăl securist care e, în același timp, furnizorul de cărți și de muzică din Occident. Tind să cred că această dublă asociere a Megăi nu e întâmplătoare – ea provine dintr-un mediu de care se folosește pentru a aduce un altul într-o lume închistată, speriată și pulverizată. Fragilitatea fizică a Megăi este cea care o introduce de fapt atât de puternic în această lume; ea dezarmează inevitabil, pare că distruge mediul în care intră, doar pentru a-l reconstrui la nivel molecular. Sub influența simplei prezențe a personajului feminin, spațiul în care ea se mișcă se dilată și se comprimă perpetuu, atrăgând în acest vertij oamenii din jur. Impresia lăsată e că, în esență, ea e singura care se mișcă, în timp ce toți ceilalți staționează. Mega e elementul declanșator al dinamismului, căci dacă ea a venit de undeva și a plecat către altundeva în finalul romanului, având, așadar, o continuitate la ambele capete, lumea personajului masculin pare a-și fi căpătat abia odată cu ea mecanismele împietrite sau chiar anihilate anterior.

Și dragostea noastră tot o obligație etică e.

Raportul dintre realitate și irealitate, dintre stabil și variabil stă de fapt la baza întegii povești de dragoste dintre cei doi și, implicit, a procesului de reconfigurare pe care această poveste îl presupune. Personajul îi mărturisește Megăi că Știi, eu nu cred în realitatea lumii. Iar ea îi răspunde cumva amuzată, cumva iritată, că Realitatea, tâmpițel, e chestia care, când nu mai crezi în ea, tot nu dispare. Pe de o parte e el, blocat până la venirea ei în peisajul tipic comunist – al blocurilor identice între ele, masive, uniformizante, aparținând unui concret ce nu pare a putea fi clintit în vreun fel. (…) De cealaltă parte se află Mega, care are capacitatea de a deturna și modifica lumea la nivel unitar și fragmentar în același timp, cu o forță și o determinare incontrolabile și tocmai de aceea uluitoare (norul sau frunza desenate în fiecare dimineață trebuie să își găsească corespondentul tridimensional, absența acestui corespondent nefiind posibilă în niciun chip). (…)

Mega dobândește, așadar, valențele unei pârghii de care personajul masculin se prinde și pe baza căreia cei doi, prin povestea lor de iubire, trag după sine întreaga lume. După ce catedrala explodează, ei sunt singurii care rămân în Sibiu, singurii care nu abandonează microuniversul acestui oraș – pe care, de altfel, ei înșiși l-au creat –, iar prezența lor este cea care pare că aduce înapoi oamenii, repopulând Sibiul și România zguduită de incapacitatea de coordonare. Mega privește în mijlocul acestei incapacități, vede lipsa de coerență și automat deconstruiește pentru a reasambla, iar asta nu din vreun plan personal, gândit, ci mai mult ca pe o extensie naturală, firească.

Iar puritatea fără urme de răni, fără infecții care să supureze încă, sau măcar fără cicatrice – e perversă.

O altă extensie a Megăi mi se pare însuși tatăl ei, el capitan. Mărturisec că nici acum, după terminarea romanului, nu am reușit să îi înțeleg pe cât de mult mi-aș dori imaginea. M-au marcat în mod constant zâmbetul său, senzația de seninătate interioară care se revarsă în exterior și care intră într-un contrast violent cu funcția sa de membru al Securității, ceea ce îl face pe celălalt să se simtă extrem de inconfortabil. (…) De altfel, simplul fapt că cei doi stau la discuții pe astfel de teme, bând Glenfiddich, de parcă întâlnirile lor ar face parte dintr-o serie de mici desfătări (când, de fapt, pentru personaj ele sunt momente extrem de încorda(n)te, iar el capitan lasă impresia unui ins ascuns și indescifrabil) te încurcă și te lasă încurcat până la final.

 And who knows which is which and who is who? (Pink Floyd – Us and Them)

Am remarcat diferența dintre modurile în care Radu Vancu decide să își contureze personajele, care a și contribuit la formarea senzației că Mega se mișcă printre ele. Fiecare dintre personajele-poveste este prezentat în începutul romanului, fiind individualizat prin fundalul care îl însoțește, prin gesturi sau convingeri specifice. Personajul masculin rămâne în punctul său fix tocmai fiindcă vocea narativă îi aparține, iar toți ceilalți indivizi care populează Graalajul sunt înfățișați ca într-o listă, cu o prezentare sugestivă a interiorității și exteriorității lor, niciuna din acestea nemodificându-se substanțial. În fond, ei rămân relativ aceiași, iar Mega pare că plutește printre ei și îi însuflețește. Acesta este și motivul pentru care am rețineri în a numi personajul masculin protagonist, căci senzația mea este că, în fapt, Mega e protagonista romanului, toate firele narative ducând, în final, spre ea. Lista tipurilor de alcool nu face altceva decât să accentueze ideea de relativitate – toate acele băuturi par a fi puncte în care se agață pânza realității, iar această ancorare în lichid (la propriu și la figurat) e un soi de adăugire ce întregește scheletul axelor care domină universul romanului. (…)

Întorcându-mă la cele două versuri floydiene, cred că ele sunt imaginea pe care voi asocia-o mereu Megăi și, prin extrapolare, romanului. Pe de o parte, pentru că îmi aduc aminte de ochiul sculptat de Mega în gardul viu al Graalaj-ului, ochiul care devine un soi de gaură neagră a Sibiului și a lumii create de cei doi îndrăgostiți. Pe de altă parte, însă, cred că ochii Megăi sunt la fel ca cel din gardul viu, găurile negre care absorb lumina lumii, care te sperie și te fascinează, care au capacitatea de a transforma totul în transparență, unde aceasta din urmă nu înseamnă nicidecum dispariție, ci tocmai consistență. Ochii care modifică și aruncă în necunoscut tot ceea ce întâlnesc, ochii prin care pătrunzi în alt univers, identic și totuși imagine întoarsă a celui din care ai fost rupt. O izbăvire prin și în coșmar. În fond, poate că asta e și lumea.

 

(Recenzia va fi publicată integral în numărul 22 al revistei „Alecart.)

*Anastasia Fuioagă, redactor-șef Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.