Trecerea este un roman în care moartea și viața se leagă într-o continuitate firească, criptică, întemeiată pe paradoxurile vieții, în care enigma ontologică universală se intensifică prin incapacitatea de a o descifra. Artiom încearcă febril, până la sfârșitul romanului, să-și deschidă ochii în fața rațiunii de a exista, agățându-se de paradoxurile, imposturile și convenționalitatea vieții sale și a ceea ce crede că a trăit.
Viața din arhondaric, din fabrica de bere și din vertijul întunecat de neîmplinire al dragostei reprezintă cele trei căi fundamentale prin care personajul Artiom încearcă să acceadă către cunoașterea profundă, desăvârșită și, prin urmare, imposibilă a sinelui. Dumnezeu, singurătatea și iubirea-Ina nu reușesc să îi valideze bărbatului spațiul intim în care a fost adăpostit de aceeași divinitate cu care acum intră într-un dialog care abundă de versatilități și indeterminări. În acerba sa căutare, Artiom infirmă ipoteza lui Shopenhauer conform căreia autocunoașterea nu se poate realiza decât într-o ambianță a singurătății, a totalei pustiiri sociale. În această vădită iluzie fulgurantă a existenței sale de după accidentul suferit, nimic nu este cert. Scurta viață de la mănăstire imaginată (se pare) de Artiom se aseamănă, ideatic, cu ceea ce Hesse ne propune în romanul său Narcis și Gură-de-Aur, de data aceasta abundând de o actualitate frapantă prin acuratețea cu care este redată; e o viață unde profanul e indispensabil legat de carnalitate și excesul ei, iar în Artiom iată că se naște întrebarea de ce să fie așa și nu altfel sau, mai degrabă, cum schimbăm această stare. Să o schimbăm oare? Apropierea personajului de instanța divinității este pradă, spre apogeul ei, unei augmentații care își susține în continuare misterul, neoferind răspunsuri la interogațiile lui, dar care suscită o dilemă care le eclipsează, cel puțin pentru răgazul elucidării ei, pe toate celelalte: cine este Dumnezeu și cine Artiom? Încercând să afle cine este, bărbatul și-a construit statutul de proprie divinitate. Putem interpreta acest fenomen, desigur, ca pe o compensare intimă, subconștientă, a incapacității de a-și afla finalitatea incursiunii în spațiul celor sfinte sau o putem simplu aproba ca pe o evocare a filosofiei de tip renascentist. (Omul este un Dumnezeu, dar nu absolut, căci este om. Omul este un Dumnezeu uman. – Nicolaus Cusanus)
Poate e prea mult pentru celălalt să știe că-l iubești, e o greutate prea mare… Și până la urmă te întrebi dacă altcineva poate fi răspunsul tău la lume, sau numai în tine poți găsi acel răspuns…
În această secvență se află toată esența căutării lui Artiom și se întrevede o mare tristețe, o covârșitoare dezamăgire intervenite în momentul în care bărbatul realizează că nimic lumesc și, mai ales, niciun resort transcendental nu îi facilitează acestuia calea spre sine. Atunci când nici sentimentele nu îi (mai) pot valida ipoteza existenței împlinite, iar gândul de dinaintea morții se încearcă a fi o deconstrucție a unei minciuni ontologice în care se crede cu disperare și inutil, abia atunci ceva din existența lui Artiom se zdruncină irecuperabil. Tocmai când încerca, avid, să construiască alături de Ina varianta sa plauzibilă și fericită de lume, femeia îi deschide ochii cu o luciditate rea, glacială, în fața realității, arătându-i că de fapt tot traiul său anterior, de la mănăstire și de la Fabrica de bere au fost o iluzie, o autosugestie, o urmare onirică, indusă de comă, nefericită, a accidentului suferit. În continuare, apare incertitudinea referitoare la veridicitatea căutărilor anterioare ale lui Artiom. Se anulează ele și aportul lor în spiritualitatea și conștiința personajului, dacă au fost doar elementele unui vertij al visului? Iubirea față de Ina se zdruncină, se vulnerabilizează, își neagă și își răstoarnă pilonii anteriori de susținere afectivă, iar Ina nu mai este privită în feminitatea ei, nu mai reprezintă erosul, ci o răsturnare parțială a lui, asemănătoare cu ceea ce deconstruiește personajul feminin în existența lui Artiom.
Un alt motiv al romanului lui Cătălin Pavel este așa-numitul gând dinaintea morții care, pe parcursul lecturii mele, a ajuns să echivaleze cu idealitatea neatinsă a autocunoașterii. Așadar, dacă Artiom nu își pătrunde sensurile ontologice, nu i se oferă răspunsurile ontice râvnite, atunci el se poziționează la o oarecare proximitate și față de ceea ce înseamnă moartea. Și pentru că personajul o include și pe aceasta în rândul enigmelor pe care încearcă să le deslușească, fie empiric, fie doar cognitiv, moartea rămâne și ea o iluzie, o regiune a existenței care poate și trebuie să fie „păcălită”, evitată, amânată. (Dacă ai pretinde doar, în fața morții, că toată povestea ta e o plăsmuire?)
Artiom nu reușește însă să își stăpânească propria existență și devine victima unor căderi articulate ale sinelui în contextul unei lumi care glisează între posibilități diferite de a înțelege viața. Dacă permiți haosului să pătrundă în viața ta, dacă circuli adică, adică înglobezi promontoriile vieții, focarele ei de infecție, cum dracu’ reușești să mai clasifici, să faci ordine, să ții curat? Cum reușești să selectezi un gând perfect, pentru a-l produce înaintea morții, după o distilare judicioasă, de vreme ce atâtea detalii pitorești, tragice și comice, se bulucesc în mintea ta? Când să iei o decizie radical referitoare la viața ta? La bătrânețe? nu, decizia asta trebuie luată încă înainte să începi să-ți trăiești viața.
Prin scriitura lucidă a lui Cătălin Pavel, truismele vieții sunt puse la îndoială, valorile, deciziile, de asemenea, și se ajunge astfel la o metamorfoză de natură umană, afectivă, a bărbatului, transformare care – pentru mine – îl apropie pe acesta de personajul îndrăgostit de Chira, al lui Panait Istrate, Dragomir, cu diferența că aventura erosului este, la Artiom, străină și identificabilă cu el, în același timp. Nicio viață nu îi este suficientă acestui om, iar gândul că spațiul morții ar suplini, sau măcar ar compensa, este puternic respins de tendința personajului de a-și refuza firescul proces al declinului.
Există, cu siguranță, legături care nu se pot deznoda între realitate și visare. Între aceste legături sinuoase, trinomul divinitate-singurătate-iubire propulsează personajul mai aproape de gândul ultim dinaintea morții, gând prin care Artiom speră să o explice. Să o întârzie sau să nu treacă așa repede.
*Ioana Tătărușanu, elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași, este redactor-șef adjunct Alecart.
