Alecart reușește mereu să ne surprindă, aducând în imediata noastră intimitate cărți și scriitori, personaje și oameni vii, fiecare autor având ceva diferit de spus, un ceva care provoacă în noi o interogație, un alt mod de a înțelege ceea ce am citit, ceea ce am aflat, ceea ce contează.
Întâlnirea de astăzi cu autorului romanului Trecerea, câștigător al Premiului Național de Proză „Ziarul de Iași” din acest an, Cătălin Pavel, a reprezentat atât pentru mine, cât și pentru colegii din Național, descoperirea unui roman incitant, iar Cafeneaua Teatru Fix a fost și de data aceasta un spațiu primitor, deschis trecerilor de la literatură spre viață și invers. Alături de autor l-am avut printre noi pe criticul Antonio Patraș, unul dintre membrii juriului care au acordat romanului lui Cătălin Pavel premiul.
Scriitorul a reușit să capteze imediat interesul celor prezenți în sală prin atitudinea relaxată și prin dorința de a intra în dialog cu cititorii, prin realul interes acordat fiecărei curiozități venite din partea noastră. Un gând dus până la capăt și asumat, dorința reală de a afla perspectiva celor care i-au citit cartea, de a exprima franc ceea ce gândește, substanța din care s-a născut scriitura sa au fost ceea ce ne-au impresionat. Deschiderea: ne aflăm în fața unui roman „seducător, dar incomod”, care nu caută răspunsuri, ci pune întrebări, renunțând la încercarea de a „alinta” sau de a flata cititorul. Încă de la început, așadar, întâlnirea s-a anunțat a fi una de substanță, cu ritm consistent și miez de trecut prin gândul personal al fiecăruia. Întrebat în ce măsură este importantă validarea de către critica literară în raport cu validarea venită de la cititori, Cătălin Pavel a afirmat că „nimic nu e mai important decât să fii citit de oameni cu care ai vrea să fii solidar, de oameni ale căror vieți sunt complet separate de a ta, dar cu care poți dintr-odată comunica; e ca o transvazare instantanee care se întâmplă între viața scriitorului și cea a cititorului. Deci, în măsura în care un premiu sporește posibilitatea unor asemenea întâniri, el este cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla.” Scriitorul a recunoscut, pe un ton plin de umor, că este greu să te detașezi de o carte, întrucât „viața intră pe o platformă pe care rămâne o vreme, în siajul acelei cărți”.
Anastasia Fuioagă și Ioana Tătărușanu, redactori Alecart, au prezentat într-o manieră captivantă și persuasivă romanul. Anastasia a insistat asupra unei scene care i-a rămas pregnant întipărită în minte, și anume aceea când Artiom, personajul principal, captiv într-o realitate derizorie, prezintă detaliat imaginile ce i se înfățișează în timp ce se uită la televizor, fără însă a rămâne cu nimic esențial din ceea ce vede – scenă care, consideră ea, sintetizează mesajul romanului, acela că oamenii caută fără a găsi și trimite în același timp la tehnică cinematografică de care autorul se folosește. Prezentarea ei este încheiată cu întrebările: „ Avem un sens sau suntem doar niște fire de nisip într-un univers pe care nu putem să îl cuprindem?”, întrebări pe care romanul nu le pune în mod direct, ci le trece în conștiința cititorului. Urmează Ioana, care admite că pentru ea, privind din perspectiva vârstei pe care o are, romanul prezintă un „circuit al cunoașterii”, iar Artiom este exponentul unei căutări la capătul căreia ajunge (poate) fără a cunoaște fundamental nimic. Ea este impresionată de personajul feminin, Ina, ce îi sprijină vulnerabilitățile și frustrările lui Artiom, care înfruntă pilonii suspendați ai existenței pe care bărbatul ar vrea să se sprijine. Ioana își încheie prezentarea adresându-i scriitorului o întrebare legată de sensul și direcția trecerilor pe care le tatonează sau trăiește personajul. Cătălin Pavel răspunde că: „Trecerea este un titlu simplu, care înseamnă viață, felul în care parcurgi acest segment; cuvântul implică o devenire. Și tot trecerea este ceea ce rămâne la capătul segmentului, deci moartea. Un cuvânt simplu, ambițios, ce înseamnă viață și moarte în același timp.”
În continuare i se dă cuvântul lui Antonio Patraș, care argumentează de ce Trecerea este un roman care trebuie să treacă prin mâinile fiecăruia dintre noi. Vorbind din perspectiva unui cititor, și nu a unui critic, acesta afirmă că „am citit-o de la un capăt la celălalt pe nerăsuflate”. Domnia sa asociază romanul cu poezia și metafizica, susținând că ne aflăm în fața unui scriitor singular – în sensul că tot ce scrie este străbătut „de o percutantă melancolie datorată pasiunii sale pentru trecut și arheologie”. „L-aș apropia pe Cătălin Pavel nu de proza experimentală sau de noul realism; el are ceva în comun cu autenticismul nostru interbelic, în care personajul ilustrează condiția umană”. Criticul afirmă, în încheiere, că literatura înseamnă să îți exprimi acel „gând de dinaintea morții”, pe care îl caută atât Ștefan Ateu, cât și Artiom însuși, iar acest roman este unul al condiției umane, care vorbește despre singurătatea în doi, surprinzând existența atât cu lucrurile grave, profunde, abisale, cât și cu banalitățile și lucrurile mărunte ce compun viața cotidiană.
Publicul a avut ocazia, ca de obicei, să afle răspunsuri la întrebările pe care romanul le ridică. Elevii l-au provocat pe scriitor, iar acesta răspunde cu zâmbetul pe buze tuturor curiozităților. Cătălin Pavel admite că există trei condiții pentru a fi scriitor: să fii singur, să fii cititor și să ai ce să spui, susținând ulterior că „singurătatea are niște delicii estetice senzaționale, fiindcă înseamnă să zăbovești, să fii tihnit, să contempli, să analizezi, să migălești; sigur că există o dimensiune macabră a singurătății, dar e departe de a fi singura.” Între a citi și a scrie, romancierul recunoaște că lectura îi este mai apropiată, întrucât în două ore, oricine poate citi ceea ce altcineva a scris în cel puțin un an, fără să fie supus stresului, presiunii, oboselii, comparând scrierea unui roman cu sclavia. Întrebat de ce scrie, autorul spune că el nu poate altfel, fiindcă „scrisul este registrul în care mintea noastră funcționează cel mai bine, devenind un dispozitiv de focalizat”. Cătălin Pavel mărturisește că pasiunea sa pentru arheologie se împletește în operele lui cu talentul de scriitor, întrucât au în comun bucuria descoperirii unor lucruri necunoscute și „căutarea în gunoaie”. În urma unei provocări aruncate de o elevă, scriitorul spune că asociază romanul său cu Clavecinul bine temperat al lui Bach, iar, dialogul a continuat în volute, cu răspunsuri la fel de provocatoare ca romanul însuși. Fiind atât scriitor de proză, cât și de poezie, Cătălin Pavel sintetizează, în final, diferențele dintre acestea: „poezia poate să facă în 15 cuvinte ceea ce proza nu ar putea face niciodată; cere un ochi mai calibrat, un suflet mai deschis, este o literatură fără tranziții”.
La sfârșitul acestei întalniri, scriitorul a oferit celor care i-au adresat cele mai provocatoare întrebări volume din opera sa. Un gest de generozitate care se află în continuarea uneia dintre credințele domniei sale: fiecare cititor propune și își asumă o lectură personală care „salvează” opera.
Că întâlnirea de astăzi a fost o experiență încântătoare e un fapt evident. Dar dincolo de acest aspect, a fost o experiență formatoare, datorată deopotrivă Alecartului și unui scriitor de forță.
Roxana Agape este elevă în clasa a X-a, secția filologie, la Colegiul Național Iași.
Foto: Ilinca Zaharia-Lefter
