Trei călătorii în și spre marginea lumii. Trei romane

Am mari speranțe că o să descopăr a cui vină sunt eu.

  • Ținuturi în crepuscul, de J.M. Coetzee (Humanitas Fiction, 2019)

Acest prim roman al scriitorului sud-african care a luat Nobelul în 2003 oferă o imagine despre ceea ce presupune scriitura sa din romanele ulterioare, liniile de forță care l-au consacrat, duritatea experiențelor sau dimensiunea alegorică a cărților ce au urmat. Cum descoperirea cititorului român se face în sens invers, dinspre volumele de mai târziu către acesta, e interesant de urmărit nu doar problemele asupra cărora se insistă – mereu actuale, indiferent de timpul în care sunt plasate personajele, ci și eșafodajul scriiturii, construcția care mai târziu va lăsa prim-planul adevărului istoric sau uman, dar care, deocamdată, ocupă un loc esențial.

Romanul e alcătuit din două părți, aparent fără legătură între ele: prima, intitulată Proiectul Vietnam, conține relatarea lui Eugene Dawn, specialist în felul în care operează miturile în societatea umană și în cum are loc schimbul de semne, angajat să lucreze la proiectul „Viață nouă pentru Vietnam”, coordonat de un individ pe nume Coetzee și care presupune schimbarea strategiilor serviciului de propagandă în contextul unei noi faze a războiului. Cea de a doua, Relatarea lui Jacob Coetzee, mută acțiunea în Africa colonială, cu aproximativ două secole înainte, păstrează perspectiva la persoana I, dar o relativizează prin alte două „documente” adăugate. Ambele părți au în comun inserarea unor manuscrise și subtila legătură care se creează între cel care povestește și Coetzee. Un superior la care Dawn se raportează ca la un tată (cu tot ce implică revolta „fiului” nevăzut și repudiat), respectiv, în partea a doua, călătoria unui alb însoțit de șase slujitori băștinași în ținutul neamului namaqua pentru a vâna elefanți și consecințele acesteia, relatată de Jacobus Coetzee, editată, cu postfață de S.J.Coetzee și tradusă de J.M.Coetzee care îi adaugă și o prefață. O arhitectură a „autenticității”, în stil postmodernist însă, care nu exclude ironia subtilă, deși scriitorul se folosește de mijloacele consacrate ale inserării unor manuscrise/depoziții.

Dincolo de acest aspect, ambele părți conțin o relatare despre exercitarea puterii, despre consecințele unei umilințe (indiferent că e îndreptată asupra sinelui sau e percepută la nivel colectiv, aceasta joacă un rol esențial în actul de brutalitate pe care îl scoate la lumină), despre mecanismele terorii și modul în care realitatea poate fi „transcrisă” și consemnată. Între război și vânătoare linia de demarcație e fină, la fel între principiile ospitalității și cele ale ostilității când cei care se întâlnesc au coduri de raportare diferite, la fel între victimă și călău, între luciditate, constructul mental din interiorul nebuniei și supraviețuire.

Iar acum, în 1973, crescând în jurul mijlocului meu, un hidos băiat mongoloid care-și întinde mădularele în oasele mele goale îmi roade ficatul cu dinții lui rânjiți, își golește mizeria biliară în sistemele mele și nu se dă bătut.

Reconstituirea lui Eugene Dawn presupune o alterare a percepției asupra realității provocate de războiul din Vietnam. Nu de acțiunea propriu-zisă în teritoriul inamic, ci de analiza modalităților de a acționa ale combatanților din Vietnam raportată la niște mituri esențiale. Bărbatul se va confrunta cu denaturarea treptată a propriilor percepții sub forța realității analizate, a unor reconstituiri ale siluirii omenescului reflectate de câteva fotografii, a atitudinii șefului (Tatăl ales) pe care îl admiră și a înstrăinării treptate de familie. O mitografie personală ia naștere și se suprapune peste umilința și neputința aduse de război unei întregi națiuni, transformându-se în nebunie. Pentru că Dawn nu mai poate ieși din labirintul mitului Tatălui și al revoltei fiilor, ce aduce cu sine rușinea celui puternic față de ororile dezlănțuite de el însuși pentru a-și păstra autoritatea, ajunge să-și perceapă propriul trup ca pe o închisoare de carne (așa cum Vietnamul însuși devenise), iar de aici până la gestul împotriva propriului fiu nu mai e decât o suprapunere de decizii, iritări, fapte și temporalități. Ceea ce ar fi trebuit să fie contribuția specialistului Dawn la actul salvator de a face copiii americani să scape de vină se transformă în act criminal. Se poate spune că torționarii trupului și ai vieții lui sunt cei care au violat Vietnamul, cei care au violat legile vieții, ale umanității, deși teoria medicilor care îl îngrijesc e diferită. Singura întrebare la care bărbatul ajunge în final să caute răspuns e: a cui vină sunt eu? Mărturisirile își au logica și coerența deplină a oricărei teorii născute într-o minte tulburată. Luciditatea observațiilor e subsumată unui fond obsesional perfect coerent ale cărui fisuri nu sunt evidente la nivel de idee, ci doar de act.

Uciderile nu mă încântă cu nimic mai mult decât pe oricine altcineva; dar mi-am asumat să fiu eu cel care apasă pe trăgaci, executând acest sacrificiu pentru mine și compatrioții mei, și comițând asupra poporului negru omuciderile pe care le-am dorit cu toții.

Cea de a doua mărturisire conține, în esență, afirmarea realității sinelui unui alb, a unui explorator alb, a unui stăpân alb care, plecat la vânătoare de elefanți, pătrunde pe un teritoriu încă necunoscut coloniștilor europeni și ajunge să fie umilit de un trib pe care nu-l înțelege și față de care curiozitatea și disprețul sunt egale. E o realitate complexă, în care albii se infiltrează tot mai puternic, transformă sălbaticii în ființe depersonalizate, ucid sau lasă în viață (Plumbul e prea bun pentru un boșiman. […] Singurul mod de a îmblânzi un boșiman este să-l prinzi când încă e tânăr […] Dacă e în viață, e ca și când ar fi moartă), au de partea lor tutunul, coniacul și pușca, nu sunt inviolabili la „sălbăticie”, dar răspund, odată lăsați în viață, cu o cruzime egală, dar mai sofisticată, cruzimii inițiale. O suită de întâmplări aproape halucinante, un limbaj diferit de înțelegere a lumii, o boală, o revoltă a propriilor slujitori sub impulsul redescoperirii rădăcinilor și a libertății, o umilire a autorității „stăpânului” în public și apoi o plecare doar pe jumătate rușinoasă conduc la o revenire și la un masacru. Cu sânge rece, dar nu fără înțelegere. Orice masacru are o  justificare: Eu sunt o unealtă în mâinile istoriei, spune Jacob Coetzee și e gândul prim din care s-a născut orice istorie, adică orice act de violență îndreptat către un altul diferit de tine. A apăsa pe trăgaci având conștiința că poți să o faci. În numele legii celui care are puterea și pe Dumnezeu de partea lui.

Despre fiare vânate și vânători transformați în fiare pentru a ucide, despre sălbăticie, intoleranță, violență și constructele în care acestea au fost îmbrăcate pentru ca omul să poată defila în continuare prin lume, despre multele fețe din care poate fi văzută aceeași realitate, așadar, despre oameni dincolo de timp și de timpuri, despre ceea ce pulsează în subconștientul și în actele noastre este vorba în Ținuturile crepusculare ale lui Coetzee.

„Sper ca, într-o bună zi, toți cei plecați înaintea mea și toți cei de după mine să se întâlnească pe câmpul acesta cu flori, de dincolo de linia orizontului.”

  • Memoriile unui motan călător, de Hiro Arikawa (Humanitas Fiction, 2020)

Toți cei care au acasă o pisică sau toți cei care și-ar dori să aibă una vor parcurge aceste „memorii” cu plăcerea de care se lasă cuprinși când simt blana moale a pisicii/motanului lor atingându-le palma și aud torsul subțire care acompaniază un gest de iubire. Impecabil scris, ca un poem în care fraze și imagini se reiau contrapunctic, alternând duioșia și tandrețea cu ironia și observația atentă, interioritatea unui motan cu nume de pisică (Nana) și observarea vieții în micile evenimente care spun ceva despre felul în care suntem și ne trăim existența, romanul se constituie din câteva întâlniri semnificative pentru ceea ce a fost viața unui bărbat pe nume Satoru.

Pretextul este reprezentat de patru călătorii pe care acesta le face pentru a găsi un stăpân motanului de care e nevoit să se despartă după cinci ani de tovărășie. Perspectiva lui Nana, gândurile lui pisicești se întrepătrund cu secvențe care reconstituie nu doar legătura profundă dintre cei doi, subtilele paralelisme dintre viața unui motan vagabond care își găsește un stăpân plin de iubire și aceea a copilului, a tânărului și apoi a bărbatului care acceptă cu seninătate întâmplările de care are parte, ci și o imagine mai largă a legăturilor interumane. Călătoriile au toate efect vindecător, nu atât pentru cel care le face, cât pentru cei pe care îi reîntâlnește. Probleme rămase nerezolvate din trecut, paranteze, regrete, lucruri nespuse își găsesc (și cu ajutorul lui Nana, desigur) calea de a face posibil un viitor pentru cei care au timp încă să înțeleagă și să se bucure de viață. Călătoriile se sfârșesc deschizându-se către o alta, aceea în care, atunci când îi vine momentul, păstrezi pentru o clipă ceea ce e cu adevărat important. Pentru cei doi, om și motan, e vorba despre imaginii, senzații și despre o apropiere dincolo de cuvinte, apropierea a două suflete care se iubesc necondiționat pentru că au fost partenere de drum într-o aventură pe care nu le-o poate nimeni lua: nuanțele infinite de roșu ale scorușului, un câmp infinit cu flori galbene și mov, curcubeul dublu, niște cai ce pasc pe o pășune, trei căprioare cu blăniță albă și mai presus de toate zâmbetele oamenilor. Acuitatea observațiilor psihologice reconstituie profiluri umane din câteva gesturi semnificative, iar capacitatea lui Nana de a transmite perspectiva motănească e absolut delicioasă.

E un roman pentru toate vârstele, o poveste despre viață – despre felul în care fiecare își poate oferi sieși și le poate oferi celorlalți frumusețe și înțelegere. Iar dacă zâmbetul se va transforma în lacrimi e doar pentru că, indiferent cât de dificilă sau de frumoasă ar fi o călătorie, ea se sfârșește întotdeauna și lasă în urma ei amintiri.

„Era tot ce se întâmplase pe lume pe durata vieții cuiva.

  • Tot ce este, James Salter (Humanitas Fiction, 2019)

Cronica unei vieți. O dare de seamă care refuză orice deviere de la acumularea minuțioasă, dar neutră, a unor întâmplări care devin evenimentele din care e alcătuită viața unui om. Acele mici momente care se adună unul câte unul și care presupun întâlniri, călătorii, mutări, reveniri, participarea la viața mondenă, niște femei, niște gânduri, niște dezamăgiri și niște cuceriri, viața intimă și viața socială intersectându-se și apoi lăsând loc unor respirații mai largi în care să încapă alte cupluri, alte istorii, alte meleaguri. Cu cât viața lui Philip Bowman își găsește făgașul care să transforme curajul și dorința tânărului proaspăt întors din războiul din Pacific de a-și găsi un loc în birourile și apoi în freamătul din New York spre ascensiunea editorului de carte care cutreieră țara și Europa, iar apoi către maturitatea și acceptarea firescului de zi cu zi, cu atât schimbările din jur sunt mai puternice. Totuși, nici războiul, nici criza economică, nici asasinarea președintelui la Dallas, nici războiul din Vietnam, nici mișcarea feministă nu reprezintă decât unde minuscule, consemnate, dar al căror impact nu e resimțit direct, căci Bowman descoperă foarte devreme că lumea e așa cum se cuvenea să fie și totodată … cam la fel cum fusese, familiară și obișnuită.

Urmărind pe orizontală derularea anilor, de la căsnicia ratată cu Vivian și descoperirea spiritului Virginiei, la relația cu Enid și Anglia care prin ea stătea în fața lui goală, pe întuneric, apoi la pasiunea pentru Christine care îi aduce o bucată de Grecie și se dovedește la fel de înșelătoare ca orice fantasmă legată de o pasiune care durează, până la trupul tânăr al lui Anet și la conviețuirea cu Ann, se schițează un tablou în mișcare a tot ce este. Așteptări, acceptări, dezamăgiri, răzbunări, momente de plăcere sau de triumf și recuperări ale lucidității. Normalitatea. Fundalul e amplu și atent construit, presupunând observații fine despre oameni și locuri, despre orașe străbătute și spații rurale vizitate în trecere, reconstituindu-se istorii de familie și portrete individuale. Totul într-o concizie care pune în lumină exact acele aspecte care nu influențează direct o viață, zguduind-o prin cutremurări bruște, ci o duc doar cu câteva întâmplări mai încolo. Mișcarea faliilor nu e niciodată pe verticală și tocmai de aceea, aparent minimală fiind, devine semnificativă. Căsnicii și divorțuri, tăceri, boli, loialitate și bunăvoință, eșecuri și reușite profesionale.

Lumea e privită printr-un ochean a cărui lentilă decupează fâșii de realitate și, după ce le mărește, apropiindu-ni-le pentru o clipă, îndepărtează imaginea pentru a înregistra un nou aspect, revenind asupra punctelor de interes, dar schimbând cu câțiva ani perspectiva. Tot ce este se adună din ceea ce nu durează. Fiindcă, la un moment dat, se pune semnul egalității între ce ai trăit și ce ai fi putut trăi, ce ai văzut și ceea ce ai fi putut încă descoperi, între o vizită la Londra, la Paris, la Madrid sau la Veneția, în Sudul profund sau undeva mai în Nord. Romanul lui James Salter mi-a amintit de Stoner al lui John Williams: o carte lipsită de iluzii despre o viață de om și lumea în care el se mișcă.

*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, este profesor la Colegiul Național Iași.

Foto fundal: Alina Sava

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!