Despre cum nu poți ști niciodată ce se întâmplă în spatele ușilor. Trei etaje, de Eshkol Nevo

Debordând de eleganță – o eleganță sobră, debordând de umor – un umor aproape coroziv, debordând de o franchețe uneori brutală, stilul literaturii israeliene contemporane e deopotrivă percutant și seducător. Ceva provocator, care are darul de a răsturna amețitor perspectivele, ademenindu-ne în mrejele poveștii, atingând poezia sau cenușiul vieții și, într-o fracțiune de secundă, lăsându-ne brusc pradă propriilor vulnerabilități. Cel puțin cu această impresie am rămas eu în urma ascensiunii celor Trei etaje (de Eshkol Nevo).

Romanul publicat la editura Humanitas este dificil de clasificat, iar acest fapt rezultă tocmai din forța pe care o emană. Cele trei povestiri (care pot fi citite și independent) analizează comportamentul uman ca reflex al incertitudinii, al neliniștii, al traumelor, al refulării sau neputinței. Se creează punți de comunicare, de stabilizare sau de acutizare a nevrozei, a dependenței, a depresiei, a vinovăției. Trei niveluri ale conștiinței ce ajung, în toată dezolarea lor, să rezoneze la maximum cu expresia imprevizibilului, a haosului în forma lui pură, un haos dispersat și apoi „reordonat” într-un alt haos. Trei voci care caută în permanență „să-și impună punctul de vedere asupra realității”, creionându-se independent și nuanțându-se una în detrimentul celeilalte.

Ancorată în cotidianul meu confortabil, savurându-mi liniștită ceaiul de după-amiază, citeam povestirile lui Nevo și visam… Visam la prezența unei inocențe sceptice în viața mea, a unei integrități înduioșătoare ca a lui Ofri, fetița de zece ani de la etajul întâi a cărei poveste m-a contrariat și m-a contaminat. La propriu. „Poveștile” de viață ale romanului sunt ca un virus. Ai intrat în contact cu ele, la început reținut și speriat, s-au atașat de tine și încep să te macine, să ți se dăruiască pe de-a întregul, să producă spasme înăuntrul tău, valuri de angoase și de reacții ce se succed cu repeziciune, iar tu nu-ți găsești puterea de a le opri. De fapt, nici nu mai poți să încerci. Pentru că îți este frică să nu distrugi echilibrul firului narativ ce te învăluie treptat, mai fragil decât o pânză de păianjen.

Pe măsură ce drama micuței Ofri este alimentată de suspiciunile tatălui, cursul  povestirii ajunge să se fisureze, degenerarea iremediabilă a lucrurilor stabile amenințând drastic sfârșitul normalității. Iar de la un anumit moment, imposibil de identificat cu exactitate, nu mai poți îndrăzni să visezi. Pur și simplu deschizi larg ochii și te sperii… Te sperie posibilitatea ca acest copil unic, învăluit de toate misterele și ciudățeniile lui, să fi fost într-adevăr agresat de acel bătrân bolnav, în acea zi din livadă, te îngrozește ideea orbirii, dar și a suspiciunii nejustificate, a răcelii dintre soți, a pulsiunilor subconștientului care nu pot fi stăpânite.

Este cu siguranță mai mult decât frică: ajungi să te pierzi, ești confuz, te rătăcești, anticipezi, respiri… stai. Meditezi. La ce se petrece în mintea lui Herman. O minte spulberată, o gândire mai mult decât instabilă și, totuși, în esență, un biet bunic debil a cărui prezență era indispensabilă familiei lui Arno. La Arno, familistul convins, tatăl implicat, devotat, a cărui moralitate nu poate fi pusă sub semnul întrebării. Din perspectiva tatălui, a cărui judecată se vrea a fi mereu cea mai lucidă, i se descoperă cititorului amploarea evenimentelor. Din această perspectivă a tatălui, ce se confruntă, prăbușindu-se, cu îngrijorarea continuă față de starea fetiței lui, constați că nebunia devine contagioasă, prinzându-i în mrejele ei chiar și pe cei mai puternici.

În aparentul final, ce se constituie din agonizantele puncte de suspensie, chiar figura paternă model ce impresionează la început prin corectitudine și printr-un simț al răspunderii desăvârșit, ajunge să deraieze, toate fricile metamorfozându-l până în punctul în care îi face nepoatei lui Herman exact ceea ce s-a temut atât că i-a făcut bătrânul fetiței lui. Și odată încrederea soției înșelată, pare că toată temelia primul palier devine atât de instabilă, încât întreg blocul se va prăbuși. Echilibrul începe a se nărui, iar eu, odată cu el, întrevăd crăpătura din zid insesizabilă la început care va cuprinde rapid următoarele apartamente, dezvelindu-(ni)-le de fațetele onorabilității, liniștii, echilibrului.

Odată cu parcurgerea paginilor, devin tot mai tensionată. Inspir, expir și îmi aud inima cum bate. Deja după prima povestire mă simt atacată, dezgolită, prăbușită. Nu mai pășesc cu atâta încredere spre cea de-a doua confesiune. Numele personajului însă mă mai liniște puțin: Hani. Zâmbesc. Mă face să mă gândesc la miere. Asocierea aceasta o proiectează în ochii mei ca fiind cea mai blajină femeie din lume. Sau cel puțin cea mai blajină femeie din bloc. Cea mai lipsită de apărare.

Imaginea salvatoare nu întârzie să apară: Hani este doar o ciocnire a paradoxurilor: este poreclită „văduva de la etajul al doilea”, deși soțul ei trăiește. Persistă în idealizarea portretului său de femeie care știe ce vrea, dar este mereu împinsă înapoi spre punctul de pornire („Așa sunt eu în ultima vreme. Renunț”). Victimă a lipsei de empatie din partea soțului și a absențelor sale îndelungate (motivul concret pentru care vecinii o porecliseră „văduva”), Hani se confruntă permanent cu teama de a nu-și pierde mințile („O bufniță în copac. Hai, două. Dar ce se va întâmpla dacă într-o noapte vor apărea trei bufnițe?”) și de a nu-și dezamăgi copiii.

Pare că punctul comun al gândirii acestor oameni este tocmai senzația de nu fi expuși, de a reuși să rămână în penumbra aspectelor favorabile ale realității ce le-au oferit până acum adăpost. Am observat că toate cele trei personaje care iau cuvântul pe parcursul romanului se învârt practic în jurul propriei vieți, încercând să fie niște părinți cât mai buni, să fie acceptați de copiii lor, dar ajung treptat să se distrugă pe sine. Devin aproape obsedați de ideea relației perfecte copil-părinte și își asumă niște vinovății pe care consider că nu și le permit în aceste momente critice. Dintre toți, doar femeia de la etajul al treilea reușește să-și asume neputința în fața rolului pe care-l are de jucat ca părinte. Cu toate acestea, și ea este frântă, goală, măcinată de vinovăție.

Revenind la Hani, ea a reprezentat pentru mine în cea mai mare măsură acest simț al confesiunii necenzurate și al onestității disperate, căzute, care o face să nu mai reușească să distingă clar realitatea de lumea subconștientului. Astfel că povestirea ei devine la un moment dat mai greu de urmărit decât cea precedentă, deoarece secvențe din memoria sa sunt suprapuse peste drama pe care o trăiește. Ajunge să se îndoiască permanent de deciziile luate și de felul în care acestea îi influențează viața, până când însăși perspectiva că a trăit cu adevărat prezența cumnatului în casa sa devine o incertitudine. Iar această incertitudine o sufocă, o ține captivă în singurătate și o cufundă în ea însăși. Nu-i mai rămâne decât să-și adune toate forțele și să înceapă să urce înapoi spre lume, deși „pereții gropii” au devenit prea alunecoși.

„Toți oamenii au secrete” este cea mai percutantă idee a romanului care ajunge, paradoxal, să descoase treptat misterele fiecărei locuințe, să întrepătrundă cu meticulozitate destinele prin coincidențe aproape ridicole ce declanșează o suită de reacții în lanț. Ceea ce uimește în romanul lui Eshkol Nevo este tocmai această alternanță, care jonglează cu percepția cititorului; deznodământul unei întâmplări este integrat în introducerea alteia, iar punctul culminat al uneia poate fi ascuns în spatele intrigii alteia. Nimic nu este lăsat la voia întâmplării, întreg firul epic este îndeaproape supravegheat și dirijat spre a da naștere la ceva într-o parte, care, la rândul său, să provoace altceva în altă parte.

Ciudat este că am avut impresia că această prezență a autorului care își manevrează personajele din umbră a fost întruchipată chiar de către unul dintre personaje. Fosta judecătoare de la etajul al treilea indică cel mai înalt nivel de inaccesibilitate, inflamează curiozitatea cititorului încă de la prima povestire fără să-și propună asta în mod direct. Toți ceilalți vecini au o reținere față de ea, se tem de vigilența pe care o manifestă datorită profesiei, de privirea ei intimidantă. Am ajuns să simt prezența impunătoare a acestei femei pe tot parcursul romanului, ca și cum ea ar fi putut ști tot ce se întâmpla în locuințele celorlalți și i-ar fi putut controla din spatele ușii apartamentului ca un ventriloc maniac.

Nu întâmplător, romanul se încheie tocmai cu mărturisirea ei; în acest fel, sufletul acestui personaj sobru, învăluit în mister, se deschide în fața noastră în toată drama sa, desfăcând carcasa protectoare în resturile care o compun în realitate: suferința provocată de pierderea timpurie a soțului, ruptura ce s-a creat între ea și unicul fiu, vinovăția copleșitoare, singurătatea, povara unei maternități ratate, umbra autoritară a celui care i-a fost soț.

Trei drame de familie diferite, dar la fel de tulburătoare, ajung să iasă din anonimat și să fie analizate cu minuțiozitate și acut spirit de observație. Să citesc această carte a fost ca și cum aș fi asistat la modul în care autorul a adunat mai multe imagini pe care mi le-am proiectat și eu anterior (schimbarea ce se produce într-o familie după nașterea celui de-al doilea copil sau divergențele traumatizante dintre părinți și copii, înstrăinarea de celălalt prin rutină sau responsabilitate excesivă, de exemple) și le insuflă viață, le lărgește și le adâncește contururile, deformându-le aproape monstruos. Și doar prin prisma exclusivă a acestor imagini ce vin de undeva de (prea) departe, îndrăznesc să afirm că am simțit că m-am identificat cu unele gânduri ale personajelor. Fiindcă să mă identific cu faptele concrete ar fi fost mult prea dur.

Trei etaje reprezintă, în esență, o lecție de viață. De fapt, o suită de lecții de viață care nu au cum să nu te marcheze. E un roman-ascensor invizibil care m-a purtat pe la toate etajele unei clădiri, în care mă rătăcesc, mă blochez, dar care în final mă eliberează și mă întoarce de unde am plecat… Dar de unde am plecat, mai exact? De la ideea că „nu poți ști niciodată ce se întâmplă în spatele ușilor blindate de la casele oamenilor”…

 

*Mălina Turtureanu este elevă în clasa a IX-a, filologie, la Colegiul Național Iași.

 

 

 

 

 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.