A vorbi înseamnă (și) a acuza: Trenul de Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu, de Boualem Sansal

Oricine a citit romanele anterioare traduse în română ale scriitorului de origine algeriană Boualem Sansal intuiește că și de această dată va fi pus față în față cu realitatea disecată până în cele mai acute fibre ale ei. Nu cu o metarealitate, abstractă, ficționalizată, ci cu una concretă, în care se analizează cu o acuratețe tranșantă problemele lumii contemporane, sociale și politice, deloc confortabile, pentru că miza este umanitatea noastră față în față cu inumanitatea actelor individuale sau colective, cu deciziile personale și cele guvernamentale, lupta dintre conștiința personală și apartenența la un grup etnic/religios, la identitatea pe care ți-o conferă o țară, o doctrină politică, un crez. Chiar dacă adeseori această realitate pare a se sustrage timpului în care trăim, fiind raportată la un viitor apocaliptic sau la momente din istoria relativ recentă, ea își trage consistența și se leagă indisolubil de timpul nostru. La fel se întâmplă și în Trenul de Erlingen sau Metamorfoza lui Dumnezeu, mai apropiat aș spune de 2084. Sfârșitul lumii ca opțiune pentru alegorie decât de Satul neamțului sau Jurnalul fraților Schiller, iar de acesta din urmă, ca problematică.

[…] tocmai despre asta vreau să vorbesc, despre ciocnirea credințelor contrafăcute și a superstițiilor și despre metamorfozele inexplicabile care rezultă din ele.

Totuși, nimic nu te pregătește pentru ceea ce îți propune Boualem Sansal în acest roman. Pentru metamorfoza multiplă pe care o aduce în discuție: a unui sine care preia – parțial – o altă identitate și care provoacă mutații la nivelul comportamentului celorlalți; a unei lumi – cea în care trăim, globalizată, lipsită de o reală capacitate de a supraviețui provocărilor, supusă celor patru stâlpi ai umanității: Statul, Natura, Religia și Piața, zguduită de așteptarea unor transformări pe care nu le poate controla și care se manifestă prin radicalizare religioasă și atentate teroriste; a scriiturii înseși, deschise, multiplicate, fragmentate, supraetajate, dense, ce adună bucăți distincte, scrisori, diferite texte, câteva capitole mai mult sau mai puțin complete, note de lectură, în care cititorul se poate pierde, pe care trebuie să le aducă în spațiul propriei realități și gândiri, să le reorganizeze și să le caute un sens în condițiile unei poetici textuale explicite a lipsei unei singure posibilități de interpretare a istoriei lumii și a istoriei personale: prima ar fi că lumea este una și aceeași, mereu se derulează aceeași eternă poveste…; cealaltă este că Istoria nu știe nimic despre viitor și că se poate întâmpla orice, aceleași ingrediente nu fac obligatoriu aceeași supă, aparențele înșală, un tren poate ascunde un altul și nu s-a dovedit, nici pe departe, că Dumnezeu este cel mai bun ajutor.

Când am terminat romanul eram la o zi de la atentatul de la Viena și la foarte puține de la atentatele din Franța, iar ceea ce imaginează pentru personajele sale Boualem Sansal are legătură cu înfiorătoarele evenimente din anul 2015 și punctul lor culminant la 13 noiembrie: atentatele din Paris, revendicate de Statul Islamic. Trei explozii și șase atacuri armate; 139 de morți, zeci de răniți dintre care o parte, victime ulterioare. De atunci, nu doar Franța a explodat sub influența islamiștilor, telecomandați de monstrul postmodern Daesh, ci ni s-a reamintit constant că pericolul pândește – așa cum invadatorii din Erlingen erau și nu erau acolo, așa cum slujitorii Domnului sunt și nu sunt printre noi, dar provoacă dislocări ireversibile în ceea ce suntem și în modul în care înțelegem conceptul de identitate. Indiferent de natura acesteia: socială, politică, religioasă, personală. Și nu am putut să nu mă gândesc la „cazul” Salman Rushdie și la curajul de a mărturisi al acestor scriitori care pot deveni oricând, mai ușor decât alții, victime.

Și iată că istoria se scrie din nou în aceiași termeni.

Așteptarea unui tren care nu mai vine. O promisiune de salvare care se deschide spre o dezamăgire. Zi după zi, așteptarea care naște teama, care o hrănește și din care se ivește epuizarea. Și revolta. Și gândul lucid, dar neputincios în fața angoasei: La ce bun să aștepți când blestemata de locomotivă nu se arată? Să mori aici sau aiurea, ce mare diferență – o groapă e tot o groapă. Și imaginea apocaliptică a exodului la care visează un oraș întreg. Care cheamă după ea amintirea altor lungi convoaie de oameni înghesuindu-se ca vitele, sufocându-se de disperare, îmbolnăvindu-se, agonizând în trenurile morții. Erlingen-ul e un loc încremenit într-un timp care îl rupe de lume, peste care plutește amenințarea invadatorilor, nicicând văzuți, dar provocând transformări nebănuite. Un oraș care, la fel de bine, poate fi o țară, un continent sau lumea întreagă. Și niște scrisori trimise către o fiică despre care nu mai știi nimic, nici măcar dacă mai e în viață. Surogatul acțiunii, consecința globalizării: gestica burlescă a oficialilor, incapacitatea de a lua decizii, neputința de a instaura ordinea, de a stopa așteptarea transformată în mișcare convulsivă a maselor. Dar pentru că nu există nici victimă, nici vinovat, viața continuă. Când ți se întunecă rațiunea, întunecată rămâne, iar dușmanul poate fi oricine: pot fi sovieticii, chinezii, nord-coreenii, musulmanii. Doamne ferește, dar pot fi și niște zombi, niște mutanți, de ce nu marțieni sau, pur și simplu, niște obsesii persistente. Invadatorul nu are chip, nu are identitate, nu se arată încă la porțile orașului, dar gândul că el se apropie, că orașul trebuie să se salveze, dar că această salvare nu poate fi pentru toți (nu există resurse pentru o salvare colectivă, în fapt, nu există salvare colectivă) pune în mișcare un întreg mecanism al transformării.

Vina e tăcerea. Tăcerea care ascunde adevărata epidemie de pe pământ: epidemia de lașitate. Care provoacă transformarea tuturor locuitorilor Erlingen-ului, dar nu lasă urme vizibile. Doar că e una definitivă. Ca în Kafka. Oamenii au murit, în locul lor au rămas niște mutanți într-o lume căreia i s-a extirpat, prin bunăstare, nu atât instinctul de supraviețuire, cât drama subiacentă oricărui joc. Iar viața e un joc. Când ai uitat miza, totul se transformă într-o scenă de mucava pe care se mișcă doar imbecili fericiți. Și în care se poate petrece un alt fel de cucerire, fără violență. Mereu au existat invadatori și orașe/teritorii cucerite, numai că Erlingen reprezenta lumea întreagă și nimic din forța, șiretenia, rapacitatea, capacitatea de a supraviețui a primului Ebert, ca de altfel a tuturor celor care cu câteva secole înainte plecaseră în călătoria de a cuceri Lumea Nouă, sperând la șansa de a fi din nou oameni, nu mai există în masa amorfă din Erlingen. Iar Ute, moștenitoarea directă a imperiului căruia i-a pus bazele Ebert, e singură printre aceste ființe care așteaptă sosirea celor două garnituri promise pentru a se îmbarca fără bagaje, în trenuri de vite, cu o brasardă galbenă pe braț pentru a putea fi recunoscuți. După ce numele celor aleși vor fi decise  de un program pe calculator. Curat, imparțial, inuman. Dar posibil. Este o lege a vieții, există învinși și există învingători, așa cum există numere prime și toate celelalte numere care nu sunt prime, și nu avem niciun motiv să credem că într-o zi va fi altfel. Respinșii vor trebui să se descurce, să fugă prin mijloace proprii, să se baricadeze și să lupte până la moarte sau să se predea invadatorului și să cerșească îndurare. 

Nu știm ce se întâmplă în Erlingen, dacă trenul salvator va sosi într-o zi în oraș sau dacă locuitorii lui au căzut pradă disperării, nebuniei ori s-au supus, au renunțat și dacă în momentul în care orașul a fost cucerit (în caz că a fost cucerit) metamorfoza s-a încheiat și o nouă specie de oameni-mutanți a acceptat translarea definitivă spre o altă formă de existență.

Se întâmplă să fie o istorie despre suferință, moarte și reveniri inimaginabile.

Ceea ce descoperim însă este că identitatea celei care scrie „cronica” așteptării din Erlingen, Ute von Ebert, nu e decât o identitate semifictivă, dobândită în urma unei duble (în fapt, multiple) metamorfoze. Specialista în istoria Germaniei, germanofonă și germanistă, Elisabeth Potier, după treizeci de ani de predat istoria, cu tot ce înseamnă ea, războaie, invazii, revoluții, crize economice, comploturi, succesiuni de violență, birocrație mondialistă la Liceul Kabul, în care învață copiii de imigranți din zona ghetourilor pariziene, acel no man’s land din Zona aridă, clar delimitată de Zona verde se hotărăște, după pensionare, să se desprindă de identitatea ei mic-burgheză. Doar că țara ei, Franța, acest sărman regat atins de maladia grandorii trecute, face din Elisabeth o fugară, la fel cum și din fiica ei idealistă, Léa, absolventă de studii filologice (ceva de care nimeni nu mai are nevoie astăzi) face o expată ce caută peste Canal dacă nu o țară de adopție, măcar o lume mai prietenoasă. Devenită profesoară într-o familie din Bremen, Elisabeth se familiarizează cu istoria dinastiei von Hornerberger, în care există un Tamas, strămoș ce s-a îmbarcat pe o navă pentru a cuceri pământul făgăduinței și a trăi visul american. Și prin el, ea se întâlnește cu Ute von Ebert, sora unui anume Ebert, zis Ebert bețivanul care va deveni Ernst von Ebert. Elisabeth decide să scrie o notiță biografică despre el, dar, întoarsă în Franța după vestea atentatului și victimă la rândul ei a unei agresiuni (la jumătatea drumului dintre întâmplare nefericită, răzbunare și teroare în numele islamului) își începe ciudata metamorfoză în Ute von Ebert, autoarea scrisorilor trimise din Erlingen către fiica ei Hannah, a notelor, fragmentelor de însemnări și gânduri care constituie prima parte a cărții lui Boualem Sansal și care ar fi trebuit să fie completate și transformate ulterior într-un roman-mărturie de către Hannah.

Partea a doua, opusă acestei distopii, este construită în oglindă, printr-o altă suită de scrisori pe care Léa i le adresează lui Elisabeth, mama care acum nu mai este, după ce tânăra i-a descoperit însemnările și s-a confruntat cu metamorfoza – parțială în viața de zi cu zi, dar totală în interiorul rândurilor scrise – propriei mame în mama lui Hannah, adică în Ute von Ebert. Lumea acestor gânduri ale lui Léa e dublul celei din prima parte, dar are în miezul ei realitatea în care trăiește: a unei Franțe și a unei lumi care nu știu cum să facă față noilor valuri de „invadatori”, migranți la prima sau la a doua generație, împinși în cartiere defavorizate, victime sigure ale radicalizării, ale condiționării de a se adapta (de a-și schimba identitatea) și ale Slujitorilor Domnului, pentru care nu adevărul contează, ci promovarea supunerii ca refugiu ideal. Supunerea este extazul suprem, este viitorul omenirii, clamează acești noi propovăduitori ai dreptății Celui de Sus. Cartierul va învinge prin și pentru Dumnezeu, iar asta înseamnă ascultare și acțiune în numele acestei victorii a dreptății. Și dacă obsesia lui Elisabeth Potier erau metamorfozele kafkiene, Léa observă că noutatea e … metamorfoza lui Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este Dumnezeu, Dumnezeul întregului univers și al ființelor vii, e doar al Slujitorilor, aleșii lui. Care nu ezită să cheme la rugăciune, să instaureze teroarea, să agreseze adolescente, să anuleze discernământul unor tineri prin îndoctrinare și, dacă e nevoie, să pună bombe și să facă să curgă sânge. Nu să mănânce ficatul crud al dușmanului pentru a trezi curajul unei armate, ci să instaureze subtil spaima. Și, corolarul ei, așteptarea. Acelei metamorfoze pe care o anticipa, fără a o duce până la capăt, căci o plasează în interiorul normalității absurde, Kafka și care devenea punctul de plecare al gândurilor despre transformările multiple ale lui Ute von Ebert. Așteptarea care e din aceeași fibră ca în Deșertul tătarilor și care presupune prezența unui dușman despre care, deși nu se arată, știi că e acolo, ascuns în ceața orizontului sau printre blocurile Zonei aride despărțite de o linie ferată – ori de un zid acoperit de graffiti, ori de sârmă ghimpată, ori de chemarea la rugăciune într-o limbă guturală – de Zona verde. Și care acționează când nimeni nu mai crede în existența lui. Să spunem lucrurilor pe nume: atentate, vendete, represalii, război-fulger, război mondial, banditism și legende urbane, plan de diversiune și destabilizare, cucerire prin război de uzură, proiect divin? Despre ce este vorba de fapt și, până la urmă, ce vor de la noi? Numai că în acest stadiu, a vorbi înseamnă a acuza, ni se spune, și nimeni nu vrea să-și supere prietenii sau să-și enerveze vecinii, cu atât mai puțin să-și dezamăgească clienții sau patronii. O țară deficitară este obligată să se abțină, demnitatea nu ține de foame.

[…] nu există cuvinte care să rostească ceea ce nu cunoaștem.

Cine sunt invadatorii, cine sunt victimele? Și ce facem cu acel procent care întotdeauna s-a înghesuit și până în veacul veacurilor se va înghesui pe marginea unui peron, în așteptarea unei locomotive salvatoare, care pentru ei nu va veni niciodată? Acel procent care, în zilele noastre, a pornit la drum din străfundurile Africii, din Asia sau din Orientul Apropiat, însă s-a trezit înghesuit la marginea neantului? O populație imobilă și tăcută, cu ochii înălțați către cer. O populație care confirmă că atunci când vine un tren salvator, el ia cu el doar lumea bună, iar când vine să curețe locul, adună rebuturile societății.  Nici personajele lui Boualem Sansal, nici scriitorul însuși nu are răspunsuri la aceste întrebări. Nici măcar Henry David Thoreau, căci, trăind în zilele noastre, probabil ar fi înțeles absurditatea încercării de a ne converti la religia lui, dragostea față de natură ca sursă a împlinirii umanității. Pentru că natura noastră e departe de aceea în care s-a retras el acum aproape două secole și pentru că natura omului e mai ușor de convertit, de supus și de metamorfozat în numele unui Dumnezeu (indiferent de cuvântul cu care îi dăm acestui Dumnezeu o identitate) decât în numele a orice altceva.   

 

*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, este profesor la Colegiul Național Iași.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!