Chiar și în mizeria care ne macină, să rămânem oameni.
O nouă mărturie cutremurătoare, de această dată, despre copiii Rusiei care au pierit de foame, boli, nepăsare, lipsa grijii familiale într-un tren care-i ducea spre o viață mai bună? Asemănarea cu „trenurile morții” din timpul Holocaustului este izbitoare – cu deosebirea că acelea îi duceau pe evrei, pe copiii evrei, la moarte sigură, în lagărele morții, în timp ce trenul lui Guzel Iahina** îi salvează pe copiii ruși cărora li se promite că vor ajunge la Samarkand, acolo unde este vară eternă, soarele e fierbinte, iar ploile blânde, acolo unde se află grâu și orez din belșug, unde viile sunt pline de struguri, unde există munți de nuci, iar prunele sunt cât pumnul.
O frescă terifiantă despre începuturile comunismului în Rusia anilor `20, o țară măcinată de Războiul Civil și de foamete. Pe toată întinderea Rusiei, mai nou Uniunea Sovietică, e atâta moarte că ai fi zis că ea stăpânește, nu puterea comunistă. Moartea are diferite chipuri, e omniprezentă: epidemii, foamete, ierni crunte, banditism, răscoale. Tifosul, cea mai gravă dintre boli, a răpus trei milioane de oameni și tot atâția au murit de gripa spaniolă. Dar cea mai cumplită este foametea care a lovit 90 de milioane de oameni, în special în provinciile Povolgia, Ucraina și Crimeea. Toți de aici au gemut timp de un an întreg: „Pâine!”. În această atmosferă terifiantă apar trenurile lui Dzerjinski, cu misiunea de a-i strămuta pe copiii orfani și înfometați ai Rusiei din locuri friguroase și sărace în altele mai bogate și cu vreme mai blândă, din Povolgia în îndepărtatul și aproape irealul Turkestan.
Să fii bun nu înseamnă să promiți vrute și nevrute. Să suspini și să verși lacrimi pentru bieții bolnavi… Să fii bun înseamnă să te gândești la toate. Să te temi de toate. Și să previi totul. Ca să fii bun, trebuie să știi cum. Să știi să refuzi. Să strunești. Să pedepsești, (…) Uneori ca să fii bun, trebuie să pari rău!
În toamna anului 1923, Trenul celor cinci sute de copii adunați din orfelinate și adăposturi, suflete ale nimănui, pleacă din Kazan-ul ploios și flămând până în Turkestan-ul însorit și îndestulat, cu misiunea de a ocroti viața. Doi membri ai Comisiei pentru copii, Belaia și Deev, vor conduce această misiune salvatoare, însă extrem de dificil de organizat într-o lume în schimbare, care a trecut de la țarism la comunism și care fusese afectată de Războiul Civil dintre „albi” și „roșii”. Iahina reconstituie tabloul foametei și al numărului infernal de copii orfani sau părăsiți de părinți din cauză că nu mai pot avea grijă de ei.
În scurt timp, cei doi improvizează un tren, „Ghirlanda”, care să preia nu mai mult de cinci sute de suflete de la un orfelinat situat într-un fost palat, însă unde nu existau condiții pentru copii: nu aveau mâncare, ci doar niște pereți pictați cu struguri uriași, mere rumene și pere de culoarea mierii, vânat fript, jamboane roz-palide în secțiune, stridii, pâine feliată și cupe cu vin. Nu aveau paturi unde să doarmă, nu aveau încălzire și nici haine sau încălțăminte. În timp ce Belaia, deși femeie, e pragmatică și distantă, dorind doar transferul copiilor sănătoși (Asta-i legea supraviețuirii, Deev! E crudă, dar e logică: ajută-i mai întâi pe cei care mai pot fi salvați.), Deev, un om simplu, care crede în viață și urăște moartea, ar fi vrut să-i salveze pe toți, fie sănătoși, fie muribunzi. Să fi încercat bărbatul prin această misiune să repare greșelile trecutului? În Războiul Civil și nu numai, el însuși ucisese. În timpul revoltei din 9 martie, a tras în femei, dar nu în cele însărcinate! E posibil să-i fi ucis chiar pe părinții copiilor pe care acum îi salvează, dar copii nu se ucid, e împotriva vieții. Și, totuși, în 1920, când abia venise la Secția de trasporturi din Kazan, Deev împușcase 9 copii care voiau să fure ciocolată dintr-un tren staționat în gară.
Bunătatea are nevoie de curaj, de aceea Deev face rost de provizii „jefuind” un colhoz la Urmarî, taie copacii din gară pentru combustibil, îngăduie cazacilor anticomuniști din Orenburg să se roage în „biserica” improvizată în tren în schimbul hranei și obiectelor de igienă, merge pe jos prin deșertul basmacilor, iar în final reușește să repună pe șine trenul copiilor. Eforturile lui nu împiedică însă moartea să pătrundă în vagoanele „Ghirlandei”. Cu toate astea, Deev ajunge la orfelinatul din Turkestan cu exact 500 de copii, plus un nou-născut. Pe cei dipăruți în ghearele morții, el i-a înlocuit cu copii găsiți pe traseu. Peste tot sunt copii disperați, așa cum pretutindeni pândește moartea: foametea nu face cadouri, ea știe doar să ia vieți.
Eu pasăre sunt, înecată în valurile mării,
Eu stea sunt, prăbușită în fântână.
Sunt pește ce se zbate pe nisip,
Asta sunt fără tine, copile preaiubit….
Furia și duritatea Belaiei au și ele rădăcini adânci. Crescută într-un orfelinat pe lângă o mănăstire, îndrăgostită de un portret al țarinului, după instalarea comunismului, în 1919, părăsește viața monahală, devine asistentă socială și apoi lucrător social ideologic în Comisia pentru Copii, convinsă că toți copiii din cele mai îndepărtate sate și orașe ale Republicii Sovietice așteptau iubirea ei. Pentru că iubirea e cunoaștere și voință și doar puțini oameni au și una și alta, iar dragostea adevărată față de copii e accesibilă doar câtorva. Iubirea Belaiei se întindea astfel peste copiii plini de păduchi și râie, cu ochii ficși de atâta canabis, tușind și duhnind. Ar fi dorit să-i îngrijească pe toți, era în stare să înlocuiască mii de mame, dar putea ea să-i salveze pe toți? Comisarul vrea să-și deschidă brațele de la Volga până la Nipru și să-i adune pe toți băieții și toate fetițele fără adăpost și casă, să-i spele, să-i hrănească și să-i apere de vreme rea, dar, mai presus de toate, să-i păzească de lăcomia și ticăloșia adulților: Aceasta era întinderea iubirii!
Aș culege stele de pe cer și soarele l-aș înghiți –
Numai să nu sosească zorii despărțirii…
Trenul spre Samarkand propune o antiteză permanentă între Bine și Rău, între Rațiune, întruchipată de Belaia, și Simțire – Deev, între răutate și bunătate, între implicare / responsabilitate și nepăsare sau neputință. Într-o lume în care peste tot oamenii se ucid între ei, mai ceva ca în Războiul Civil (trupele de rechiziționare de la oraș pe țărani, țăranii pe comuniști, comuniștii pe culaci, culacii pe cekiști, cekiștii pe bandiții albi), în această lume, copiii Rusiei trebuie salvați. Trenul celor cinci sute de copii este o altfel de „Arcă a lui Noe”. Arca lui Deev și a Belaiei, a felcerului Bug, a asistentelor sociale și a Fatimei, a bucătarului Memelea trece prin iad, dar ajunge la destinație.
În imagini cutremurătoare, care de multe ori par a recupera infernul, Guzel Iahina arată fața neagră a lumii. O față peste care nu mai există decât o singură speranță: bunătatea din noi ce poate va salva omenirea. Căci în tot răul din lume trebuie să rămânem oameni. Chiar și în mizeria care ne macină, să rămânem oameni.
- **Guzel Iahina, marea Guzel Iahina, este invitata noastră la Întâlnirile Alecart la FILIT, joi, 19 oct. ora 15, la Muzeul „V.Pogor”- Casa JUNIMII. Programul complet al Întâlnirilor Alecart la FILIT, AICI.
- Cronici ale volumelor traduse în limba română puteți citi AICI.
*Theodora Sterpu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Liceul Teoretic „Varlaam Mitropolitul” Iași.
