pentru că trebuie totuși să rămânem oameni. Chiar și în mizeria asta care ne macină, să rămânem oameni.
500 de copii, băieți și fete, cu vârsta cuprinsă între 2 și 12 ani, slabi și vlăguiți, copiii sovietelor devenite de curând roșii, copiii foametei și ai bolilor, supraviețuitori (încă) într-o lume pustiită de moarte, adăpostindu-se pe străzi, în cotloane, în adăposturi și orfelinate, vagabondând, stând față în față cu mizeria, purtând în carnea lor fragedă semnele degradării, în ochi disperarea, pe trupurile schilodite urmele unui trecut de care nu pot și nu vor să se despartă. Pentru că din el au ieșit (încă) vii. Cu mâinile subțiri cât ale unui nou-născut, cu burțile umflate, dinți negri, cu păduchi mișunând peste tot, cu ochi încercănați și pielea descuamată, cu cicatrici de nevindecat în suflet, abia târându-se de slăbiciune, murdari, plini de boli, schilozi, tăcuți sau, dimpotrivă, agresivi, acești copii au mirosit moartea, au stat în preajma ei, au simțit cum le dă târcoale, au privit ceea ce le-a făcut celorlalți. Au fugit din sate părăsite, au fost adunați din case în care nu mai exista niciun supraviețuitor, s-au transformat în animale, au fost abandonați de propriile mame sau vânduți. Sunt orfanii unei patrii uriașe, roșii, pline de cicatrici, ai unei patrii fratricide, copiii revoluției, ai secetei, copii pe care părinții nu-i voiau sau nu puteau să-i mai hrănească, copii orfani sau abandonați. Patru mii de verste despart Kazan-ul de Samarkand, patru mii de verste pentru un eșantion de copii urcat într-un tren care ar trebui să-i ducă în țara în care există pâine, țara de vis în care nu se moare de foame. 500 de copii. O listă de pe care trebuie tăiați toți cei care nu pot ajunge la destinație. Care deja nu mai sunt copii, ci un număr ce trebuie respectat. Pentru a avea o șansă să se transforme din nou în oameni. Cum pot să-i tai cu mâna mea? E o alegere de neînchipuit… Alegeri de neînchipuit în vremuri de neînchipuit, în care istoria dă cu oamenii de pământ, în care seceta, foametea, boala și moartea dau cu oamenii de pământ, în care oamenii sunt nevoiți să dea cu alți oameni de pământ. Sau să lupte cu orice mijloace sperând într-o minune. Sperând că viața va fi mai puternică și că unii dintre ei vor avea o șansă. Copiii – să trăiască, iar ceilalți, cei care au văzut și au trăit oroarea, pierderile, care, victime sau călăi, le-au făcut posibile – să-și ducă povara printre gesturi care să le permită să-și spună că sunt, totuși, încă oameni.
Pentru copiii care beau lapte de cățea și mănâncă pământ, se îmbracă în butoaie și afișe vechi, și pe tatăl adoptiv îl numesc mamă. A căror casă e drumul, ai căror prieteni sunt holera și scorbutul. Care s-au trezit prizonieri ai unor timpuri nimicitoare – ai foametei, distrugerii și războiului.
Pentru că nu un roman despre supraviețuire, despre traversarea unui imens teritoriu decimat de foamete și de disperare, despre umbre ale unor oameni care nu știu încotro să se îndrepte, care mor ca muștele, care nu mai au aproape nimic omenesc în înfățișare este Trenul spre Samarkand, ci o reconstituire minuțioasă și nemiloasă a câtorva ani de istorie atroce, un tablou de un realism care atinge nu de puține ori cruzimea, dar care nu redă decât fâșii din ceea ce a însemnat marea foamete ce a zguduit guberniile după încheierea războiului civil, o mărturie asupra disperării, a suferinței, a lipsurilor, asupra tragediei a milioane de suflete. Asupra a ceea ce poate să facă omul oamenilor. O meditație asupra binelui și a răului, un gând despre natura bunătății și resorturile ei, despre mizerie, suferință, despre dreptate și nedreptate, despre imposibilitatea de a fi în mod absolut bun sau rău, uman sau inuman, drept și nedrept, despre sinuoasele căi ale salvării, despre slăbiciune și cruzime, violență, revoltă și frumusețe adâncă, luminoasă și despre solidaritate în mijlocul naufragiului a ceea ce înseamnă să fii om; și speranță, și disperare, și îndârjire. Despre locurile întunecate din sufletele fiecăruia și insulele de fragilitate care se zbat să rămână la suprafață. Despre niște oameni slabi care trebuie să se prefacă de neînvins, înfrânți și totuși puternici, despre niște oameni care vor să rămână oameni. Și despre gesturi atroce. Și despre acte de fraternitate. Tot ale oamenilor împotriva altor oameni sau îndreptate către ei.
Fiecare din noi a făcut tot ce-a putut ca să nu lase răul să triumfe în Rusia. Dar el nu numai că ne-a învins, ci râde de noi, ne mușcă, ne sfâșie.
Există o logică a umanului (salvează-i pe toți, toți merită o șansă) și o logică a supraviețuirii (ajută-i mai întâi pe cei care mai pot fi salvați), există Deev și există Belaia, există inimă și există rațiune. Legate între ele strâns într-un ghem de tensiune și apropiere reală, chiar dacă prea adeseori neputincioasă să vindece, de aceeași voință de a ajunge cu cât mai mulți copii în Turkestan, în paradisul cu veri blânde, cu ploi calde, cu grâu și orez, vii pline de struguri, munți de nuci și prune uscate, mari cât pumnul de copil. Există îndârjirea disperării și îndârjirea datoriei. Există disperarea vinovăției îngropate adânc și disperarea celei care a văzut realitatea din satele decimate de moarte și a înțeles necesitatea de a alege. Să fii bun nu înseamnă să promiți vrute și nevrute… Să fii bun înseamnă să te gândești la toate. Să te temi de toate. Și să previi totul. Ca să fii bun, trebuie să știi cum. Să știi să refuzi. Să strunești. Să pedepsești […] Și să-ți ascunzi sufletul milostiv cât mai adânc în buzunar, ca să nu se ițească. Uneori, ca să fii bun trebuie să pari rău. Există bunătatea aspră, intransigentă, ordonată și aseptică, ascunzând adânc dezamăgirile a lui Belaia, femeia ca o baionetă și există bunătatea maternă a Fatimei, bunătatea izvorând din suferință, revărsându-se noapte de noapte în cântecul pe care-l murmură către fiul absent, către întuneric și către toți copiii lumii, în cântecul lui Iskander, băiatul care ar fi trebuit să devină bărbat, în cântecul de o tristețe mai sfâșietoare și mai pustiitoare decât întinderile nesfârșite ale stepei, ale deșertului și ale Mării Aral, bunătatea care se cerne în răbdare, în gesturi de umilă afecțiune, în iubire și în grijă necondiționată, bunătatea care se încolăcește în jurul trupului copilului nou-născut pe care e gata să-l apere cu orice preț, pe care o cățea bătrână și fără dinți ai cărei pui au fost împușcați – carne bună să fie vândută în vreme de foamete – îl alăptează, dar care adoarme apoi sugând sfârcurile cenușii ale Fatimei din care nu are ce să curgă, dar care, în altă viață, au putut hrăni un copil. E bunătatea lui Bug, bătrânul felcer octogenar care, îngrijind copiii eșantionului, văzându-le ulcerațiile, carnea în care s-a adăpostit deja boala, tremurul oaselor moi, culoarea vineție a trupului cuprins de holeră, visează la cai și la nevinovăția lor. Bunătatea acestui uriaș cu brațe puternice și sufletul ca o crustă groasă de pâine bine coaptă în care palpită un atașament necondiționat față de oameni și o adâncă înțelegere a bolilor sufletului pe care aceștia le poartă cu ei nu-l împiedică să rostească adevăruri dureroase. Un avertisment adresat lui Deev, o formă de a-l proteja de suferința și de vinovăția pe care le presimte în el: O să-i acoperim cu pământ, ca să nu-i mănânce câinii – noaptea, pe ascuns de ceilalți copii. Tu o să sapi morminte și eu o să car morți. În țara aceasta peste care s-a înstăpânit moartea, puterea sovietică pe ea o slujește, căci boala și moartea erau cu prisosință, iar viața, atât de puțină.
… nu ești mânat în toate acestea nici de simțul datoriei, nici de o idee, nici de iubire de oameni, ci de o mare deznădejde și de o mare suferință.
Un convoi ciudat, de copii, unii muribunzi, și de câțiva bărbați și femei traversează un teritoriu pustiit, ce se transformă treptat într-o Golgotă nesfârșită. Dar care continuă să se miște, condus cu înverșunarea condamnatului la moarte de către Deev. Pentru că, în viața comandantului eșantionului de copii, până atunci talerul binelui și al bucuriei se dovedea a fi mereu infinit mai ușor. Nu doar viața lor trebuie să o salveze Deev, ci, prin ei, fără a o recunoaște nici măcar față de sine, pe el însuși. Oamenii împușcați, ororile la care a fost martor și a participat, nopțile și zilele de singurătate, vagoanele de grâne păzite cu pușca în mână, violența îndreptată asupra femeilor care dăduseră foc, într-un ultim gest de disperare, alimentelor rechiziționate, copiii uciși ca niște șobolani, cu fețele mânjite de ciocolată, copiii pe care nu-i poate salva și pe care-i îngroapă noaptea săpând morminte adânci fac parte din el. Pe toți îi poartă cu sine în această misiune disperată în care e singurul care știe că proviziile cu care a plecat din Kazan ajung pentru trei zile, cinci cu greu, și că pornește la drum așa cum s-ar fi aruncat într-o prăpastie. E singurul care poartă cu el o frică animalică, ce sapă până la durere, ce îl va purta în incursiuni absurde și periculoase de procurare a hranei, a apei, a celor necesare în lupta cu holera, ce va săpa adânc până aproape de inconștiență, de nebunie, de animalitate. Pentru că are conștiința că de el depind 500 de vieți și cu fiecare zi ce se scurge rămân tot mai puține, înlocuite mereu cu altele, cu orice copil găsit, adunat de prin gări uitate sau ajuns întâmplător în convoi. Copii care trebuie scoși din infern. Dar alături de care traversează un alt infern. Copii ale căror mame nu știu să iubească. Căci mamele mor răpuse de boală, sufocându-și pruncii ca să nu-i mai vadă suferind, renunțând la copila prea mică dată pradă lupilor pentru a-l salva pe fiul mai în putere, mâncând rădăcini de copaci, umflându-se cu pământul care să le astâmpere un pic foamea, înghețate pe prici. Mamele se roagă să li se ia copiii abia născuți, întinzând brațe scheletice către Deev, știind că lângă un străin poate au o șansă să supraviețuiască. Mamele oamenilor sunt singurele din natură care își înțeapă pântecul cu andrele și beau ierburi otrăvitoare ca să omoare pruncul care se formează în ele. Mamele au devenit vite care trag la plug, fiindcă bărbații le-au murit pe front sau în revoluție, mamele nu mai au brațe și forță să își apere pruncii. În 1920 viața doar se prefăcea că mai este. În cele 11 sate cu nume ciuvașe, ca în zeci de alte sate, ca în toate zonele prin care e trimisă Belaia până a ajunge alături de Deev să ducă eșantionul de copii la Samarkand, nu viața, ci moartea și agonia sunt stăpânele absolute. Tablouri ale dezastrului, trupuri în putrefacție, înlănțuite sau tremurând fără putere, chipuri emaciate, ochi goi. În ceaunele care se răceau – pietre, pământ și iarbă putrezită. Câmpuri fără semănături. Grajduri fără animale. Hambare fără alimente.
Da, chiar așa e: tot ce ți s-a întâmplat – de curând sau demult, în orice an al vieții tale – nu dispare fără urmă, ci se întâmplă din nou, și astăzi, și mâine, mereu.
Ce înseamnă să fii bun? Cum poți fi bun când dreptatea se prăbușește în fața nedreptății, când omul se ridică împotriva altui om, când istoria se rostogolește și zdrobește totul în jur, când nu există nimic pe care să nu-l faci în numele a ceva: în numele vieții, al legii, al unui slogan, al unei ideologii, al unei credințe, al unui stat? Ce înseamnă să fii bun după ce vezi șalupe care sfârtecă cu elicele patruzeci de soldați care nu mai vor să participe la un masacru, după ce pe 9 martie ai tras în femei disperate, în femei răsculate împotriva puterii sovietice, în femei care au uitat că sunt mame sau, tocmai fiindcă nu au uitat, și-au lăsat pruncii acasă căutând cu disperare ceva să le dea de mâncare, aruncând kerosen peste grânele păzite de soldați și arzând apoi odată cu acestea, când, în august 1921, ai nesocotit un ordin și ai împărțit mâncare convoaielor de oameni disperați dintr-un tren tras pe linie moartă, când o treime dintre ei au murit apoi, fiindcă stomacul lor nu mai putea digera terciul de mazăre și holera a făcut ravagii, adusă de gestul tău printre ei? O sută cincizeci de morți contra douăsprezece mii de oameni hrăniți – e mult, e puțin? Ce crezi? […] Mă gândesc mult la cifrele astea, moșule.
Deev vrea o bunătate adevărată, curată, dar bătrânul Bug știe că nu există astfel de oameni, doar visul despre ei există. Cu el trăim. Bunătatea din jur e strâmbă și murdară. E strâmbă ca trupul lui Zagreika, copilul care căuta alți oameni, convins că niciun om viu nu a mai rămas pe lume, în mintea căruia se dă o luptă cumplită, băiatul transformat aproape în animal ridicat de pe șine și devenit umbra lui Deev, fratele pe care-l va urma, de care nu-l poate despărți nimic. Veghind trupul scuturat de spaime al lui Zagreika, Deev nu se gândea la cei rămași să zacă în pământ pe lângă halte și gări. Ținea în brațe un trup viu – Senea? Albinuța? Fieruleț? – și știa că acest copil nu va muri. Bunătatea din jur e aceea a cazacilor conduși de hatmanul Iablocinik care incendiaseră un vagon cu pește sărat venind dinspre Marea Aral, împușcaseră în palme mecanicii și distruseseră un pod, dar care se roagă în vagonul care fusese altădată biserică din trenul lui Deev și oferă hrană, oțet și săpun pentru copiii eșalonului. E bunătatea oamenilor lui Bure-bei, care îl tratează pe Deev și îl salvează de la moarte pe Zagreika, nu ezită să-l umilească pe rusul roșu, fac cârpă din drapelul sovietic, dar salvează copiii de pe liniile îngropate în nisipul deșertului și repun trenul pe șinele spre Samarkand, alimentându-l cu vestoanele soldaților roșii uciși. În această bunătate care nu exclude sângele, violența, sălbăticia născută din nedreptate și din dorința de a nu se supune unor legi și unei ideologii în care nu cred, în această bunătate care o face pe Davîdova să-i accepte în cele din urmă pe toți cei 500 de copii, goi și muți, fiindcă știu că asta e singura lor șansă de a rămâne peste iarnă Samarkand în ciuda evidenței că nu sunt toți din Povolgia și a originii ei nesănătoase, în această disperare a lui Deev de a fugi de ceea ce a făcut din el războiul și vremurile astea câinoase, de a găsi un răspuns la întrebarea care îl macină Ce caut eu, îndelung și chinuitor, în visul acesta fără de sfârșit – care nu e decât viața unui om și viața a milioane de alți oameni, viața unor copii flămânzi, viața unui stat măcinat de război, de foamete și visând la comunism, la soarele tânăr și roșu ca la promisiune unei noi zile mai senine – e foarte multă disperare, și cruzime, și duioșie, și multe momente de apropiere nevinovată și de neliniște, de sufocare și de durere.
Ce faci aici? Caut ceva. Sau pe cineva.
Guzel Iahina reușește și în acest roman să îmbine povestea de viață a unor oameni cu realitatea istorică extrem de atent documentată, să lege firele adevărului uman de firele groase ale unei epoci întunecate, să arate fața nevăzută a unor realități și a unor fapte în care pulsează deopotrivă tot ceea ce e mai sălbatic și mai luminos în om. Și o face aducând la suprafață un moment cutremurător din istoria de acum un secol despre care se știe încă insuficient. Sau dacă se știe, se tace prea mult. Pentru că marea foamete ce s-a abătut peste cea mai mare parte a proaspetelor state sovietice a arătat încă o dată că omul poate fi om și fiară, că în fața morții rămâi schilodit și adeseori neputincios.
P.S.
Ceea ce reușește Luana Schidu în transpunerea în limba română a romanelor lui Guzel Iahina (pentru că domniei sale îi datorăm toate cele trei capodopere ale scriitoarei ruse) este un exercițiu atât de extraordinar de recuperare a unui suflu când dur, când plin de poezie și de lirism, când osificat până la măduvă pentru a reda atrocitatea și palpitul istoriei, încât nu poți decât să faci o reverență în fața acestei munci în care nu simți decât tensiunea istorisirii, și niciun moment pe cea a limbii. Poate că meritul e în forța narațiunilor lui Guzel Iahina, în sonoritatea limbii ruse, în capacitatea scriitoarei de a spune o poveste. Dar, în egală măsură, meritul este al Luanei Schidu care desființează orice barieră între universul atât de fragil și de contorsionat al personajelor lui Guzel Iahina și universul lingvistic care îl recuperează.
(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart, profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
