Blow-Up (1966) e un film ce propune o perspectivă asupra raportării la artă într-o cu totul altă formă decât peliculele consacrate și care a rămas un reper tocmai pentru că analizează arta asociind-o vieții, nu doar ratării sau succesului. Antonioni reușește să aducă un elogiu condiției creatorului, protagonistul peliculei fiind un artist care, fapt vizibil încă din primele secvențe, vrea altceva, încercând să se sustragă banalității. David Hemmings interpretează rolul unui fotograf cu o personalitate puternică, vizibil plictisit de lumea mondenă în care se mișcă. Regizorul mizează pe imaginea unui om de succes, ce conduce o mașină scumpă, are un studio doar al lui, cu dotări performante pentru vremurile respective și care este permanent asaltat de modele ce vor ședințe foto, el neavând timp nici să-și scoată apendicele, pentru ca apoi, subtil, să deconstruiască și să dezgolească ceea ce se află în spatele acestui succes.
Trezirea (I)
Filmul este construit cu rigoarea unei partide de șah, în care nicio mișcare nu e întâmplătoare. În primă fază, se analizează viața, mișcările sufletești și nemulțumirile protagonistului, pentru ca, ulterior deschiderii ce dă de gândit, prima mutare să fie una puternică: bărbatul, niciodată numit, perceput exclusiv din postura de fotograf, ajunge întâmplător într-un parc, obosit și aproape exasperat de convenționalul pe care îl presupune viața ce o duce, și fotografiază un cuplu îmbrățișându-se. Momentul e filmat astfel ca spectatorul să descopere entuziasmul de care protagonistul este cuprins. E o clipă de frumusețe, aproape magică, atât de diferită de ceea ce i se oferă zilnic, iar el pare asemenea unui copil ce deschide cutia unei jucării noi. Mai târziu, realizează că a fotografiat momentul unei crime.
Râsul
Antonioni lucrează cu câteva imagini care dobândesc valoare simbolică. Una dintre cele mai percutante apare încă din primele cadre. Ea surprinde o trupă de mimi gonind într-o mașină, râzând cu o vădită poftă de viață, atât de diferită de inerția și de răceala fetelor fotografiate în studio care par niște marionete, niște păpuși dirijate doar de dorința unui succes facil. Arta nu mai interesează pe nimeni cu adevărat, nu fascinează, ci umple doar niște goluri, ilustrează o falsă strălucire, un uriaș nimic. Privitorul va redescoperi în final aceiași mimi, oameni obișnuiți ce exprimă în tot ceea ce fac dragostea față de semeni și pasiunea pentru artă, chiar dacă aceasta nu are prestigiul celei pe care o practică fotograful. Fascinația față de ei, atracția pentru modul în care știu să trăiască și să se bucure, aducând bucurie și celorlalți, contrastează puternic cu blazarea existenței lui, cu absența căldurii din cadrele pe care le surprinde. Înțelegem astfel că lumea mondenă de care bărbatul a ajuns să fie înghițit nu mai satisface dorința ce arde în creatorul autentic, nu-i mai hrănește nebunia. Ceea ce-i lipsește este tocmai gratuitatea, frumusețea pe care o presupune jocul, splendoarea unor clipe în care viața să se manifeste autentic.
Zborul
O altă imagine, la fel de relevantă, este cea a elicei cumpărate dintr-un magazin de antichități pentru doar șapte dolari, o sumă insignifiantă. Întrebat ce vrea să facă cu ea, fotograful răspunde că o ia fiindcă este frumoasă. E în ea toată frumusețea zborului, a libertății. Deși nu are nicio utilitate, căci e conștient că nu are la ce să o atașeze, achiziționarea ei îi aduce o stare de fericire. Vizual, ideea zborului încă posibil, a desprinderii de banal e sugestivă. Elicea surprinde în esență ideea filmului, fiind un simbol asociat artistului ale cărui aripi, contrar a ceea ce ar putea crede unii, nu sunt frânte, ci doar prinse într-un context de care s-a lăsat furat. Încercarea de a le dezlipi este urmată de un joc neînțeles al gesturilor, cuvintele fiind de prisos. Contrapunctic, chitara spartă pe care fotograful nostru o obține cu greu la un concert la care participă fortuit și în care tinerii păreau niște statui până când o problemă tehnică îl determină pe artistul de pe scenă s-o distrugă și s-o arunce în sală este, de asemenea, un obiect fără utilitate imediată. Elicea ar fi putut, prin prezența ei, să rotunjească liniile drepte ale studioului, cum susține femeia fotografiată în parc, care voia să intre în posesia filmului realizat de artist, iar chitara ar fi fost un trofeu în care se regăsește muzica ascultată la concert, dar, la final, nu rămân decât niște obiecte, unul pierdut într-un studio, celălalt – pe stradă. Iar artistul, după o noapte de plăceri, se trezește singur într-un pat și o cameră străine și se întoarce în parc. În natură, în lumea mimilor care par a colinda orașul de la începutul până la sfârșitul filmului, când ajung pe un teren de tenis din apropierea parcului.
Trezirea (II)
Nu se poate vorbi despre Blow-Up fără a aminti de jocul de tenis fără minge: o reîntoarcere la flacăra uitată, fotograful însuși intrând în jocul entuziast și atât de natural al mimilor. Filmul se încheie, așadar, cu imaginea creatorului, înghițit de verdele ierbii, ce gândește din nou liber și depășește limitele convenționalului și ale lumii reificate de care încet-încet se desprinde, aspect ce este focalizat și în întâlnirea cu managerul său. El refuză să mai facă parte dintr-o lume pe care o vede condusă de interese materiale, de plăceri și de strigăte ostentative. Voiam să am grămezi de bani și să plec. Finalul deschis nu face decât să amplifice caracterul reflexiv al filmului, care nu mizează pe acțiune, ci pe stare, pe acumularea de imagini ce reflectă plictisul, angoasa, artificialitatea și apoi trezirea la ceea ce presupune arta adevărată: nevoia de a face totul cu bucurie, crezând în ceea ce faci.
[Citește AICI și alte impresii despre filmul lui Antonioni consemnate de Alina Vițel după o oră online în care Blow up a fost pretextul unor discuții despre artă/ fotografie, despre condiția artistului sau despre frumusețe.]
*Horia-David MUNTEANU, redactor Alecart, este elev la Colegiul Național de Artă „Octav Băncilă” Iași. Anul acesta a obținut Premiul I (cu cel mai mare punctaj) la faza națională a Concursului „Tinere condeie” (secțiunea Liceu), după ce în clasa a VIII-a a ocupat același loc la secțiunea Gimnaziu.
