Trilogia culorilor, de Kieślowski sau despre interconexiunile invizibile ale suferinței

Libertate. Egalitate. Fraternitate. Și tăcere. Poate o prea lungă și dureroasă tăcere ce îndeamnă la curajul de a-ți căuta individualitatea, independența, fericirea. Olga Scripnic ne spunea astăzi, la ora online de literatură&film (restrictiv mediu pentru a vorbi despre un film de artă precum cel al lui Kieślowski, dar a învăța să te adaptezi face parte din procesul de vindecare, după cum am intuit astăzi împreună) că „Trei culori” e o trilogie despre apropiere și distanțare, despre dominație și libertate, despre viață și moarte, despre umanitatea oarbă, nemiloasă, zbuciumată și totuși, cea care (te) iubește. Fiecare provocare cinematografică lasă la final un punct vulnerabil, lacrimi și trăiri care provoacă un ușor zâmbet printre alte zeci de sentimente și neastâmpăr lăuntric.

Albastru 

Încă am în minte impresiile Alinei Vițel despre primul film al trilogiei. Ea ne atrăsese atenția asupra faptului că ceea ce frapează privitorul în primă instanță este răceala personajului feminin care, deși și-a pierdut soțul și fetița într-un accident, în afara unei intenții inițiale de suicid, nu pare a suferi în felul în care ne-am fi așteptat noi să o facă. Astfel, răspunsul menajerei la întrebarea firească a lui Julie de ce plângi rămâne unul zguduitor: pentru că dumneavoastră nu o faceți. Am avut impresia că pe tot parcursul filmului, toate celelalte personajele se simt datoare moral să plângă în locul ei, să sufere exteriorizat pentru cineva care își acumula suferința ca pe o resursă vitală. Delia Ghemeș observa, la un moment dat, că Julie reușește să atingă adevărata libertate în momentul în care se rupe definitiv de conflictul interior pe care îl simte. Conflict care se naște din refuzul de a mai mima (alte) apropieri trucate cu cei din jurul său.

Înotând în piscina de un albastru strident se oprește pentru câteva secunde pentru a se lăsa în jos, înghițită de neliniștitoarea nuanță și de clor, acest cadru inducând senzația unei necesități resimțite acut de personajul feminin de a pune stop realității pentru câteva secunde, atât cât să se poată întoarce la ceea ce știe nu va mai avea acces vreodată: senzația că este iubită (Mălina Curpăn). Așadar, în interiorul acestei realități post-traumatice pe care pare că și-o refuză constant, supraviețuirea lui Julie este o moarte mai dureroasă decât cea fizică, iar încercarea de a lăsa trecutul în urmă devine ispititoare. O mână zgrepțănă un zid ce până de curând deservea delimitărilor acelea mici și necesare. Acum și zidul și îmbrăcămintea lui din iederă despart suferința bună de suferința rea, julesc mâna fără a o deforma vizibil. O rănișoară care facilitează rămânerea în realitate. Un zid, o rană și o Julie care nu sunt albastre, dar se simt atât, atât de albastre. (Alina Vițel)

Libertatea de a trăi, libertatea de a suferi, de a abandona lupta și de a o putea lua permanent de la capăt. Toate acestea devin reminiscențe ale personajului în momentul în care înțelege că fără a-și asuma realitatea nu va putea dobândi niciodată libertatea spre care aspiră. Julie abia la final reușește să plângă, în ciuda ochilor și a sufletului invadat de durere încă de la început. Lacrimile ei nu au fost provocate de suferință, ci au fost lacrimi eliberatorii, poate chiar lacrimile iubirii, deoarece acest moment este singurul în care Julie reușește să se detașeze de apăsările sentimentelor și ale gândurilor trecute. Tulburarea sa devine un „da” spus vieții și întorsăturilor ei prin care este realizată trecerea de la libertatea abstractă la cea asumată. (Olga Scripnic).

Albastru, scurgându-se pe și din ceea ce a fost odată o ființă umană, însă acum seamănă mult mai mult cu o sculptură pe al cărei chip (încă) mai este cioplită urma unui zâmbet. Doar urma. Apa îi lasă dâre lucioase pe piele, mișcându-se încet în timp ce ea își ține din nou respirația și se scufundă, poate-poate reușește să înoate atât de adânc încât să nu mai audă viața clocotind în jurul ei. Poate apa îi va îneca gândurile și o va lăsa să creadă, măcar pentru câteva secunde, că totul e amorțit și calm. O singură gură de aer este însă de ajuns să îi aducă aminte că nu e încremenită; e doar liberă și ar da orice să inverseze asta, căci pentru libertatea ei au trebuit să moară niște pui de șobolan în debaraua unui apartament luminos. O întreagă durere lichefiată în albastru. (Raisa Manolescu)

Alb 

Cred că egalitatea este, de fapt, în acest film o formă poate puțin artificială de a te raporta la celălalt, întrucât niciodată nu va exista într-adevăr egalitatea aceea pe care o visăm între oameni. (Raluca Gribincea).

O statuie mângâiată și împinsă de o mână devenită deja inutilizabilă. O mână care chiar nu-și poate înțelege descompunerea. O bruscare delicată prin care ferocitatea destrămărilor venite în lanț se dovedește a fi incontestabil de vie. Ochii statuii scanează și se lasă scanați – se numără printre acele puține lucruri rămase în picioare. (Alina Vițel)

Al doilea film al trilogiei reușește să surprindă prin povestea lui Karol, un polonez respins și alungat de soție și care, cu ajutorul lui Mikolaj, un alt polonez (întâlnit la metrou), va deschide o afacere prin care încearcă să își asigure întoarcerea lui Dominique. Interesant este modul în care este transpusă ideea de ciclicitate, întrucât personajele par a se învârti permanent într-un cerc. Divorțul, amintirile lui Karol de la nuntă, încercările de a se împăca cu Dominique, înscenarea morții lui și, în final, răzbunarea pe Dominique nu fac altceva decât să anticipeze noul început pe care Dominique i-l propune după ce iese din închisoare. (Delia Ghemeș) Analizând dimensiunea tragică a acestui personaj masculin, am ajuns la ideea că, așa cum ne spunea Raisa, în acest film pare că regizorul jonglează intenționat ironic cu conceptul de egalitate, întrucât amândoi foștii soți uzează egalitatea, transformând-o într-o punte de lansare pentru a se domina unul pe celălalt într-o spirală obsesivă a dependenței.   

Momentul în care Karol este transportat ilegal până în Polonia ascuns într-o valiză mi s-a părut grăitor pentru semnificația întregii pelicule. El însuși, deși protagonist al filmului, este redus la rolul de umplutură, de bagaj. O existență banală, învăluită într-o carcasă aparent solidă, însă complet goală pe dinăuntru, care ajunge să-și trăiască întreaga viață din inerție, lamentându-se pentru orice i se întâmplă. Lacrimile lui Karol sunt încărcate de o falsă speranță, cea a revenirii la ipostazele anterioare (el – frizer, ea – model, soț și soție), însă această speranță este controlată și distrusă de gratiile penitenciarului. În urma inversării rolurilor dintre ei, bărbatul o „domină” pe ea, deoarece Dominique este lipsită de orice putere, doar că finalul desființează această (in)egalitate și prin acele lacrimi este strecurată slăbiciunea care apare în fața gândului. (Olga Scripnic)

Alb, pâlpâind orbitor la periferia orașului îmbibat de dezamăgirile și fericirile tuturor. Acum nimic din toate astea nu mai contează, câmpul înzăpezit reflectă suferința, nu o absoarbe, ci o înapoiază neantului din care a venit fără niciun fel de remușcări. Aici, pe pământul sticlos, oamenii vin doar când înțeleg în sfârșit că pot să dea oricând la schimb frica de a supraviețui cu dorința de a trăi. Asta, bineînțeles, când își dau seama că este un schimb cât se poate de corect, căci egalitatea promisă de moarte, oricât de tentantă ar părea, nu se compară cu dezechilibrul pe care îl oferă viața. O licărire a speranței care se întrevede în alb. (Raisa Manolescu)

Roșu

Decizând ce e adevărat sau nu, acum mi se pare o lipsă de modestie.

Dacă la început am crezut cu toții că fiecare film poate fi privit independent, în cel de-al treilea revelația că din fiecare rămășiță de viață se poate naște o nouă poveste interconectată la nivel micro cu toate celelalte ne-a transformat în niște privitori mult mai atenți. Raisa observase încă de la începutul orei că secvența panoului cu fire electrice din al treilea film, deși poate părea la început doar un fundal aleatoriu pentru a integra numele regizorului și al actorilor, este, de fapt, un simbol de sine stătător care anticipează prin cele trei culori (albastru, alb și roșu) interconexiunile imperceptibile dintre destinele personajelor. Când te afli în derivă, poate părea că dramele existențiale ale celorlalți pălesc, în schimb, privind obiectiv, ele capătă de fapt și mai multă profunzime. În acest sens descifra Mălina existența bătrânei care nu poate arunca o sticlă la tomberon și față de care fiecare personaj din toate cele trei filme adoptă atitudini complet diferite. Pe fundalul unei nopți ce adăpostește frigul necruțător, personajul masculin, așezat pe valiză și tremurând în imprevizibil, își oprește privirea asupra unei persoane doborâte de vârsta înaintată, sprijinite într-un baston și modest îmbrăcată, care încearcă prin gesturi greoaie să introducă în tomberon o sticlă verzuie. Acest gest poate trezi milă sau impulsul de a te ridica și de a împinge încă puțin obiectul transparent până ce sunetul de sticlă spartă se izbește de auzul trecătorilor, dar protagonistul se mulțumește cu imprimarea unui rânjet disprețuitor pe chipul său șters. (Mălina Curpăn)

Filmul alternează destinul lui Valentine cu cel al tânărului judecător – care mi-a amintit de fostul judecător, cel ce își asculta vecinii, prin similitudinile lor existențiale. Ambele personaje, deși cunosc îndeaproape legile dreptății, au omis adevărul din viața lor. Dacă relația dintre Valentine și tânărul judecător este una abstractă, finalul aducându-i  în același loc, relația dintre ea și fostul judecător simbolizează fraternitatea. (Delia Ghemeș)

Roșu, țipând în diverse nuanțe pretutindeni în cameră, căci o culoare atât de vie aproape poate face un bătrân să uite că nimic altceva din viața lui nu mai pulsează de viață. Asta e ceea ce vede în fața ochilor când îl bântuie ecoul unei iubiri pierdute sau când pe geamul casei sale sunt azvârlite pietre menite să facă dreptate. Probabil ele chiar reușesc asta în momentul în care nu mai există vreo diferență între justiție, ce nu se ocupă de cei inocenți, și răzbunare, care îi transformă pe toți în inocenți. Până la urmă, cu fiecare piatră expusă pe pian – căci cum ar putea un bătrân ce păstrează atent fiecare durere pe care i-o provoacă viața să arunce așa ceva? – devine din ce în ce mai evident că fraternitatea nu înseamnă decât să îți urăști aproapele exact la fel cum te-ar urî el pe tine. Nici mai mult, nici mai puțin. Atâta ură pictată în roșu. (Raisa Manolescu)

Dacă Raisa a reinterpretat astfel conceptul de fraternitate, eu l-am asociat scenei în care Valentine salvează cățelușa pe care o accidentase din greșeală. Astfel îl cunoaște pe bătrânul judecător, care o obligă să-și analizeze fapta prin prisma propriei conștiințe. Salvarea a venit ca un instinct pentru a-și salva propria minte de remușcări. Așadar, nu este însăși salvarea celorlalți un act pe care îl realizăm tot din egoism? Ce mai rămâne astfel uman, moral, în Trilogia culorilor? Aș răspunde fără ezitare că replica judecătorului Să fiți! Să existați! Finalul zguduitor, în care toate personajele principale ale celor trei filme sunt aduse împreună printr-un accident naval, este cel care le oferă tuturor o reală șansă de schimbare, amintind de simbolul biblic al botezului. Lacrimile bătrânului judecător care veghează de la fereastră sunt cele declanșate de contactul cu lumea. După o izolare de tot ceea ce presupune viața, el reușește să simtă, nu doar să analizeze. (Olga Scripnic) Scena în care judecătorul pensionat este surprins privind pe ecranul televizorului știrea despre scufundarea feribotului și momentele precedente dezvăluirii identității supraviețuitorilor mi-au rămas pregnant în minte, întreaga trilogie atârnând de tensiunea acelor secunde de incertitudine. (Mălina Curpăn)

 În loc de încheiere

La finalul orei am rămas cu gustul straniu, amar, provocat de complexitatea suferinței în raport cu existențele noastre împletite invizibil, iar replica Raisei privind trilogia lui Kieślowski, uneori părea că fiecare joacă în filmul greșit, mi s-a părut valabilă chiar vieților noastre. Din personajele acestea au rămas la final, cel puțin pentru mine, o partitură muzicală, un pistol cu gloanțe oarbe și o ședință foto pe un fundal roșu-aprins – toate amintindu-ne de fragilitatea lumii. Care, odată înțeleasă, nu va face decât să ne umbrească și micile momente de fericire, dar le va da consistență, rotunjime.

 

(*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!