Inexistența unei acțiuni propriu-zise, a unui fir epic în care accentul să cadă pe succesiunea de întâmplări și care să satisfacă gustul facil pentru suspans, face ca romanele lui Dostoievski să fie privite de adolescenți fie cu o încruntare superioară a sprâncenelor (Dostoievski? Desigur!), fie cu reticență (Prea filosofic rusul acesta!). Mesajul pe care îl transmite autorul este însă unul simplu, ușor de decelat în ciuda sutelor de pagini care-i deconcentrează pe unii. Fiecare personaj, în complexitatea sau în banalitatea lui (de ce nu?) deține o parte din adevărul pe care Dostoievski îl caută și pe care dorește să îl împărtășească. Se poate observa încă de la început că personajele sale orbitează în jurul unei lumi – capcană, o lume pe care a cunoscut-o și autorul, marcată de moartea tatălui său – motiv care se regăsește în multe dintre romane – sau de pasiunea pentru jocuri de noroc, o lume a patimii și a păcatului, dar și a înălțării.
Aceste aspecte se pot identifica și în Frații Karamazov, considerat de mulți cel mai bun roman al lui Dostoievski, datorită complexității și a ariei tematice extrem de largi pe care o acoperă. Frații Karamazov are în prim-plan destinul a trei personaje – cheie, în jurul cărora gravitează întreg universul romanului: Alioșa, Dmitri și Ivan Karamazov, fiii lui Feodor Pavlovici. Interesant este modul în care sunt surprinse destinele, fundamental diferite, ale celor trei, fără a construi, în fond, un fir epic independent, astfel încât rezumarea romanului este, pentru mine cel puțin, aproape imposibilă, dacă nu chiar lipsită de importanță, comparativ cu urmărirea atentă a modului de a fi și de a înțelege viața de către cele trei personaje.
Dmitri Karamazov este personajul care se circumscrie exclusiv lumii materiale. Comparativ cu frații săi, Dmitri nu a fost interesat de studiu și de propria educație, petrecând însă mult timp în armată. S-a dovedit însă că Dmitri era o persoană vicioasă. Majoritatea banilor erau „investiți” în serate somptuoase. Viciile declanșează conflictul direct cu tatăl, motivul fiind o tânără femeie, Grușenka, de care amândoi se îndrăgostesc. În ciuda faptelor josnice, Dmitri trăiește constant remușcarea, e o conștiință care rămâne permanent întoarsă în sine, incapabilă de a valida și de a acționa în numele valorilor în care crede. Discuțiile cu Alioșa evidențiază căința pentru viciile care îl țin captiv, ca niște demoni, și care fac rău și celor din jur, Dmitri manifestându-și dorința de a se schimba și de a duce o altă viață după ce o va „câștiga” pe Grușenka. Moartea lui Feodor Pavlovici și acuzarea lui Dmitri pentru uciderea acestuia completează portretul lui Mitea care, în ciuda aversiunii față de „bătrân”, nu l-ar fi ucis niciodată pentru bani.
Ivan Karamazov este fundamental diferit de fratele său. Recunoscut în societate pentru inteligența și pentru spiritul liber cu care își întocmește articolele, e un sceptic în ceea ce privește religia. Ivan revine în localitate din cauza conflictului dintre Mitea și tatăl său, dar și pentru a curta o domnișoară care era logodită cu fratele său mai mare. Renunță în cele din urmă, sceptic și lucid, și decide să plece. Înainte de asta însă, cititorul poate observa tumultul interior, zbuciumul sufletesc al personajului. Convorbirile cu Alioșa îi surprind vulnerabilitatea, pe care el încearcă să o ascundă sub masca ideilor din articolele sale. Ivan, de fapt, nu vede niciun rost în viața pe care o trăiește, simte că trăiește într-un teritoriul al vidului, al derizoriului, al deșertăciunii, ceea ce îl face confuz în privința viitorului. Această decepție este surpinsă în una dintre ultimele discuții cu fratele său mai mic, în care îi prezintă unul dintre poemele sale, „Marele inchizitor”. Poemul este, din punctul meu de vedere, extrem de condensant, multitudinea de idei fiind uneori dificil de decodat de către cititor. El rămâne reprezentativ pentru raportul dintre om și Dumnezeu așa cum este înțeles de personajele dostoievskiene. Modul în care Ivan interpretează cele trei ispitiri biblice (respectiv cele trei răspunsuri ale lui Isus) este unul original, în fața căruia nu poți rămâne indiferent. Inchizitorul (adică Ivan) îl acuză că, refuzând să transforme pietrele în pâine, le oferă oamenilor deplina libertate de a alege. Transformând pietrele în pâine, El ar fi putut să transforme și pâinea în pietre, astfel încât oamenii ar fi depins de El, viața lor fiind condiționată de voința divină. Ce m-a impresionat este modul în care este descrisă reacția pe care o are Isus, blândețea cu care îl ascultă pe Inchizitor. Pledoaria și acuzația aparțin întregii lumi, a cărei evoluție are nevoie (cel puțin așa consideră Ivan) să fie stăpânită, nu să i se confere liberul arbitru. Poemul demonstrează cum acesta, în ciuda științei și a capacității incredibile de viziune și de perspectivă, nu reușește să vadă răspunsul la aceste acuzații și nu poate să înțeleagă adevărul sau să descopere un sens al vieții, lăsându-se prins în cercul vicios al mundanului și al încercării acesteia de a căuta o explicație a existenței favorabile ei.
Alioșa, cel mai mic dintre frații Karamazov, este un tânăr călugăr, aflat sub călăuzirea starețului Zosima. Alioșa aparține dimensiunii mistice, spirituale, puritatea și inocența întregii lui ființe fiind aproape neverosimile (aducând cu „idiotul” Mîșkin, deși, în cazul lui Alioșa, această inocență pare conștientă și pe deplin asumată). Bunătatea și curățenia spirituală trebuie însă să fie încercate, să fie murdărite și apoi purificate și înălțate prin suferință. El trebuie să se confrunte cu frații și tatăl său, ale căror idei și comportament îi sfidează, direct sau indirect, principiile. Alioșa trebuie să îndure moarte starețului Zosima, părintele său spiritual, omul față de care simte deopotrivă respect și iubire. Trebuie apoi să fie trimis în lume și să fie ispitit de către aceasta (Grușenka încearcă să îl seducă, ajungând, în cele din urmă, să se mărturisească și să se salveze prin acesta). Personajul își desăvârșește astfel bunătatea și puritatea prin cunoașterea răului, prin asumarea lumii, prin „testarea” propriului suflet în mrejele acesteia.
Cei trei pot fi înțeleși în funcție de cele trei laturi care se află în fiecare om: starea fizică, intelectuală și spirituală. Fiecare dintre noi deține câte o parte din Alioșa, Dmitri sau Ivan. Fiecare încearcă să atingă împlinirea propriei ființe raportându-se la trup și la nevoile acestuia, cum a încercat Dmitri, la minte și la gândurile ei, precum Ivan, sau la suflet și la purificarea acestuia, în cazul lui Alioșa. Acum câteva săptămâni, am urmărit un film în care cineva spunea că fiecare se află prins într-o temniță, care este atât de frumos mobilată și aranjată, încât unii ajung să nu o părăsească niciodată, deși ușa acesteia este larg deschisă… până la un moment dat. Fiecare dintre cei trei frați se află în propriile temnițe, limitate de propriile năzuințe și propriile percepții. Trupul, Mintea și Sufletul își au propria temniță; conștientizarea condiției muritoare și supuse greșelii reprezintă imboldul eliberării sufletului, iar Dostoievski ne arată că, odată ce sufletul este eliberat, celelalte două vor avea de ales: fie vor rămâne să își rezolve problemele, cum a făcut Mitea, fie vor fugi ca Ivan, fie vor accepta greșeala – asemenea lui Zosima, cel care și-a văzut fratele murind, i-a trăit delirul și a înțeles schimbarea ce s-a produs în el. Experiența fratelui său a fost creuzetul care l-a metamorfozat pe stareț în ceea ce urma să devină: o persoană ce a pus Trupul și Mintea sub semnul Sufletului, un suflet smerit și supus divinității.
Frații Karamazov este categoric o carte ce merită citită. Fibra sufletească pe care o emană experiența celor trei este de o putere incredibilă, așa că recomand oricui (indiferent de vârstă sau de experiența de viață) să facă acest exercițiu de empatie și să vadă că există anumite momente în viață în care întreaga noastră existență poate căpăta un sens, în care totul devine favorabil acelei schimbări (ca niște condiții de reacție favorabile înspre deplasarea echilibrului într-un anumit sens).
Singurii care putem decide totul suntem noi. Piatra se află în mâna noastră, iar El a decis să nu o transforme în pâine. Pentru că a vrut să ne lase pe noi să o facem.
