Mai mult noroi și mai multă piatră, pentru o insulă mai extinsă și mai multe construcții. Într-o bună zi or să umple albiile râurilor și totul se va reduce la un Manhattan mai mare.
Cu acest al patrulea roman al său, Colson Whitehead recuperează într-o manieră strălucitoare atmosfera Harlem-ului de la sfârșitul deceniului șase al secolului trecut și schimbările din anii următori. E cel mai puțin întunecat roman al autorului, deși lumea pe care o evocă e departe de a fi senină. Afaceri dubioase, rivalitate între bande, segregare, proxenetism, droguri, violență, șantaj și corupție, o lume subterană colcăitoare ce se ramifică în măruntaiele cartierului și palpită în spatele micilor afaceri aparent curate, interese mărunte și spălare de bani, tunuri financiare și taxe de protecție, amenințări și linșări – asta înseamnă viața pe străduțele din Harlem, acolo unde oamenii de culoare trăiesc și învață să se descurce.
Un timp de cumpănă, de transformări de tot felul, de pierdere a inocenței este ceea ce recuperează Colson Whitehead urmărind felul în care Ray Carney, un mic comerciant de mobilă, se adaptează lumii din jur, încercând în același timp să se rupă de propriul trecut, de copilăria de orfan petrecută intermitent alături de tată – un neica nimeni, un interlop de mică anvergură înconjurat permanent de pericol și însoțit de tot felul de tovarăși ciudați care intră și ies din viața copilului lăsând în urma lor doar niște jucării ascuțite și care se sfărâmau atât de ușor. Ca viețile tuturor celor ce trăiesc din pungășii și lovituri care să le asigure traiul între două razii ale poliției și două popasuri în închisoare. De acest trecut se străduiește Ray să se despartă, dar ceva din firea tatălui rămâne adânc înrădăcinat în el. Nu, el nu sfărâma rotule cu levierul, dar temelia inițială, invizibilă în noroi, era cea care-l ajuta să reziste. Dorința de a face totul cinstit e dublată de tentația unui câștig ușor, a unor mici afaceri cu lucruri obținute ilegal, a căror vânzare o intermediază, dar care îl bagă mereu în necaz. Făcându-l să riște totul pentru a putea ieși la liman. Umbrele ce-l urmăresc sunt acest trecut și felul în care se desfășoară viața în Harlem, acolo unde fiecare zonă e controlată de cei ce dețin puterea, folosindu-se de banii obținuți ilegal, de șiș sau de pistol, acolo unde taxa de protecție trebuie plătită nu doar șefului de clan pe teritoriul căruia te afli, ci și polițistului alb, acolo unde nu există niciodată o linie clară de demarcație între ceea ce înseamnă cinstit și ceea ce nu e, acolo unde, pentru a putea visa să-ți crești copiii într-o zonă doar puțin mai bună, doar puțin mai sigură, înveți să faci compromisuri și speri să rămâi cât mai departe de probleme. Până când, mai devreme sau mai târziu, problemele vin peste tine. În cazul lui Ray aduse de Freddie. Erau veri, dar lumea credea că-s frați, deși se deosebeau prin numeroase trăsături de personalitate. Ca, de pildă, bunul-simț. Pe care Carney , îl avea. Lui Freddie, bunul-simț tindea să-i cadă printr-o gaură din buzunar – nu-l avea la purtător un timp prea îndelungat. Freddie e vărul de care îl leagă cealaltă viață, cea din copilăria în care băiatul sfrijit și timid care fusese înainte de a obține o diplomă la universitate își scotea mereu din belele prietenul, suportând alături de el mustrările și bătăile celor mari, mușamalizându-i derapajele, punându-i pe ceilalți pe piste false.
Așa cum vedea el lucrurile, viața te învață că nu trebuie să trăiești cum ai fost învățat de alții. Provii dintr-un loc, dar mai important e încotro alegi să te îndrepți.
Trișorii din Harlem e cel mai luminos roman al lui Whitehead, pentru că Ray Carney e o figură simpatică, un potlogar dezghețat, cu inimă mare, familist convins, ale cărui principii suferă mereu ajustări pe măsura provocărilor pe care viața i le întinde. Care, deși încearcă să stea departe de necazuri, nu reușește și se vede pus în situații aparent fără ieșire. E, de asemenea, romanul cel mai trepidant al lui Whitehead, derulându-se printr-o acumulare de scene scurte, aducând mereu în prim-plan figuri noi, din ce în ce mai sinistre, și revenind asupra altora, menținând suspansul, exact ca într-un thriller – tot mai tensionat pe măsură ce miza și pericolul cresc. Romanul se construiește în jurul a trei momente în care îl vedem pe Carney în acțiune, trebuind să apeleze la tot felul de tertipuri pentru a-și scăpa pielea, a-și salva afacerea și a-și păstra familia în siguranță. De fiecare dată mai departe de zona rău famată în care a crescut, cu o afacere mai înfloritoare, dar pus în situații tot mai riscante. De la jaful din Hotelul Theresa și colierul pe care trebuie să-l păstreze un timp, la răzbunarea asupra avocatului Duke, un personaj uns cu toate alifiile căruia îi plătise taxa pentru a intra în clubul select al oamenilor de culoare respectați în Harlem, dar care luase banii și nu își ținuse cuvântul, până la marfa fierbinte ajunsă în seiful lui tot „datorită” lui Freddie, marfă aparținând unei influente familii de albi care deține cele mai importante afaceri imobiliare în Park Avenue, Trișorii din Harlem cartografiază subteranele unei lumi deopotrivă pitorești, pestrițe, periculoase și lipsite de scrupule, dar în care există un cod al onoarei ce funcționează mereu, în care fiecare își vinde scump pielea și știe la cine și când să apeleze, deși nu există nicio garanție că va rămâne viu. Carney era doar nițel pungaș când era vorba să fie șmenar, și în fapt, și ca aspirație.
Orașul înhăța totul cu ghearele lui, trimițându-l pe care unde. Poate că aveai de spus un cuvânt în legătură cu direcția pe care o apucai sau poate că nu.
Ca un foc de artificii, colorată și abundentă, scăpărătoare și intensă se revarsă viața în universul creat de Colson Whitehead. Pitindu-se prin apartamente închiriate, printre oamenii străzii, în metrou, în spații comerciale ce ascund afaceri murdare sau prin taverne și magazinașe dosite, în zgomotul trenurilor sau al jafurilor armate și al protestelor de stradă pentru drepturile și libertățile oamenilor de culoare, într-o camionetă moștenită de la pungașul de taică-su în care, la mai bine de un an de la moartea lui, Ray a găsit în roata de rezervă din spate treizeci de mii de dolari, bani gheață ce i-au permis să-și înceapă afacerea și în care, dacă e nevoie, e purtat un cadavru sau e dus un trup agonizând la spital, pretutindeni viața se manifestă rapace și violent. E o lume care evoluează de la trișorii din generația taților lui Ray și Freddie la clanurile mafiote ce controlează totul și au mijloace mai subtile, dar mai înfricoșătoare de a-și menține dominația. E o lume în special a bărbaților, căci ei se află în mișcare, prinși în capcana vieților mizere moștenite. Femeile au ceva cald și matern, chiar și atunci când e vorba de cele care sunt nevoite să-și vândă trupul pe mai nimic și să ia viața în piept, așa cum e Laura, tânăra la care apelează Ray pentru a-l înfunda pe Duke. E în ele o anumită grijă, o încercare uneori disperată de a menține echilibrul, de a-și proteja copiii, obișnuința de a răzbate singure, un amestec de forță și fragilitate. Deși nu stau în centrul universului înfățișat de Colson Whitehead, cele câteva chipuri feminine aruncă o lumină blajină în acest Harlem care e un infern în miniatură, cu toată aura de risc și de posibilă schimbare în care își învăluie locuitorii.
E un monument al speranței sau al nebuniei? E un om care se agață de o soluție imposibilă. Cât timp să tot încerci să salvezi un lucru pierdut?
Ceea ce cred că i-a reușit în cea mai mare măsură lui Colson Whitehead este să se desprindă de tonul revanșard al cărților anterioare, de linia sumbră, apăsătoare, care însoțea destinul personajelor sale de până acum. Să creeze un echilibru. Aspiranții versus pungașii. Aspiranții năzuiau la ceva mai bun – chit că acest ceva exista sau nu – iar pungașii puneau la cale combinații prin care să manipuleze sistemul existent. Lumea așa cum ar putea exista versus lumea așa cum e. Mai mult, a fi bun sau rău, corect sau incorect, om sau fiară pentru celălalt nu mai este tratat doar din perspectivă rasială. Violența, amenințările, șantajul există peste tot, deși îmbracă forme diferite. Oamenii de culoare din Harlem-ul anilor șaizeci nu sunt victimele segregării. Deși încă nu au suficiente drepturi, deși încă nu sunt egalii albilor, reprezintă o forță și luptă pentru un altfel de viitor. Da, un băiat de culoare este ucis de un polițist alb și acesta scapă nepedepsit, însă pe străzi au loc proteste violente și granița dintre periferie și centru nu mai este de netrecut. Căci New York-ul e un oraș trepidând de viață și avid de investiții, iar Ray Carney e cu o treaptă mai sus decât tatăl lui. O treaptă care nu înseamnă doar o afacere înfloritoare, în care profitul obținut legal e mai mare decât cel ilegal, ci, mai ales, o conduită morală – în care Ray nu se dezice de vărul lui nici măcar atunci când știe că riscă totul pentru acesta, în care renunță la eventualul câștig fără a încerca să trișeze, în care se străduiește să joace corect, chiar dacă nu întotdeauna e posibil.
Oi fi eu uneori lefter, dar nu-s un ticălos, și-a zis în sinea lui. Deși, trebui să recunoască, poate că e.
Sub forma unui roman antrenant, cu o acțiune densă, în care clocotește mult umor negru și lucrurile par a fi luate așa cum vin, există și o dimensiune întunecată – pe care Colson Whitehead o înfățișează însă cu o anumită detașare, ca formă a vieții, cu nedreptățile și cu încercările ei, dar și cu o urmă de speranță. Cu ceea ce are dureros și profund omenesc în ea.
Un adevărat tur de forță îl reprezintă și traducerea realizată de George Volceanov. Vie, păstrând intensitatea, tumultul și limbajul colorat al lumii în care își plasează scriitorul american personajele, ea vibrează de autenticitate și de magnetism.
[Citește AICI cronica volumului Băieții de la Nickel, de Colson Whitehead și AICI, pe cea a volumului Intuiționista de Colson Whitehead, iar în nunărul 20 al revistei Alecart puteți citi o recenzie a romanului Ruta subterană.]
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
