Triumful vieții și locurile miraculoase de care avem nevoie

Înăuntrul nostru avem întipărite amprentele oamenilor care ne-au învățat să iubim, să fim atât fericiți, cât și nefericiți.

Două personaje pentru care timpul s-a oprit, încremenit în neputința de a schimba ceva din ceea ce li s-a întâmplat: Yui și-a pierdut fetița și mama în tsunami-ul din 11 martie 2011 care a lovit coasta de nord-est a Japoniei, în timp ce Takeshi este un bărbat ce trebuie să își crească singur copila, pe Hana,  care s-a închis într-o muțenie totală după moartea mamei ei. Două neputințe, două suferințe, doi oameni continuând să-și ducă viața în Tōkyō fără a simți însă cu adevărat că trăiesc până în momentul în care, într-o zi, se întâlnesc căutând un loc ciudat, o grădină pe vârful unui munte, unde se află o cabină telefonică și un aparat vechi către care se îndreaptă toți cei ce au pierdut pe cineva și încearcă să-și domolească singurătatea, încredințând vântului gândurile sau dorurile sau tristețile și oboseala lor. Două existențe ca oricare altele ale oamenilor ce au pierdut pe cineva drag și se află în intervalul pustiitor suspendat între suferința acerbă și umbra gândului că viața trebuie trăită, că absența se va transforma mai devreme sau mai târziu într-o altă prezență, că, deși durerea rămâne mereu vie, manifestarea ei va fi diferită, iar alinarea se află în echilibrul dintre sufletul rănit, închis în el însuși și încrederea în celălalt, în acceptarea a ceea ce viața îți poate oferi.

Oricât timp ar trece, amintirea celor pe care i-am iubit nu îmbătrânește. Numai noi îmbătrânim.

Din câteva secvențe, extrem de dense și de subtile în reflectarea trăirilor celui amorțit de vinovăția de a fi încă aici, impregnate de accente poematice și de o filosofie de viață tipică spațiului nipon, Laura Imai Messina reconstituie drumul dificil al întâlnirii cu sine și cu un altul, al împărtășirii propriei dureri, al căutării unei soluții de a face suportabilă absența, treptata vindecare și redescoperire a seninătății. Fără a ocoli momentele de teamă, de tensiune, de ezitare, fără a îmblânzi asperitățile, se spune povestea unui loc și a doi oameni, a unor gesturi vindecătoare și a unui alt început. Telefonul Vântului și grădina Bell Gardia sunt o realitate. Oricine poate ajunge cu adevărat acolo, undeva în apropierea orașului Ōtsuchi, dar romanul Laurei Imai Messina face din acest loc punctul de plecare al unui poem tulburător despre fragilitate. Fragilitatea vieții și a sentimentelor. Fragilitatea legăturilor dintre oameni și a amintirilor. Fragilitatea care naște frică, incertitudini, dar și nevoia de a lupta pentru a te împăca, în cele din urmă, cu tine și de a admite că viața merge mai departe. Fragilitatea ca partea cea mai autentică a unei persoane, singura în stare să-i simtă pe ceilalți aproape, să fie părtașă la viața altora.

Yui e prinsă între ultima imagine a fiicei ei lăsate în pragul ușii mamei, momentul în care apa se înălța și lua cu asalt totul și gândul că Sachiko e în siguranță, perioada petrecută alături de ceilalți sinistrați cu spaima continuă că cele două ființe care însemnau totul pentru ea se vor transforma din persoane date dispărute în corpuri lipsite de viață, amintirea bărbatului cu mintea rătăcită care privea totul printr-o ramă albastră de plastic pentru a putea păstra astfel coerența lumii din jur ce e pe punctul de a se pulveriza în fiecare fracțiune de secundă și prezentul în care îi întâlnește pe Takeshi și pe fiica lui, treptata apropiere de ei, vindecarea lentă și spaima insinuantă că totul se poate nărui din nou, că nimeni nu poate înlocui o fiică și nicio fiică nu poate simți că mamă îi este altcineva decât cea care a născut-o. O apropiere care se naște din aceeași nevoie de a alina și de a fi alinat, în drumurile de la Tōkyō pe Muntele Balenei, în grădina unde bărbatul încredințează vântului ceea ce simte ca și cum ar vorbi cu Akiko, soția răpusă de un cancer pe care nici măcar el, ca medic, nu l-a putut înfrânge.

Vorbe sau tăceri, cuvinte menite să umple distanța dintre două lumi spuse în receptorul la capătului căruia nu răspunde niciodată nimeni, dar îți dau posibilitatea de a crede că undeva, departe, ființa pe care ai iubit-o – un părinte, un frate sau o soră, un logodnic sau o iubită, un bunic sau un prieten – te ascultă și că legătura dintre cei care au rămas și cei care au plecat nu s-a rupt definitiv. Un loc în care oamenii vin singuri și pleacă la fel de singuri, dar unde, pentru câteva clipe, au sentimentul că nu au pierdut nimic definitiv. O iluzie, nimic mai mult, dar o iluzie care are puterea de a schimba realitatea celui ce a rămas, de a-i face viața suportabilă, de a găsi calea de a ierta sau de a se ierta.

E destul să nu vorbești deloc despre un om pentru a-l anula pe vecie. De asta merită să-ți amintești poveștile, să vorbești cu oamenii, să vorbești despre oameni. Să-i asculți pe oameni când vorbesc despre alți oameni. Să vorbești și cu morții, dacă e nevoie.

În aceste peregrinări în care Yui e singura care doar se plimbă prin grădină fără a intra niciodată în cabină pentru a vorbi cu mama sau cu fiica ei, se întretaie destine și frânturi de viață. Durerea lui Keita, adolescentul care vine să continue să se certe cu mama lui, pentru că aceasta era singura formă de comunicare dintre ei, să-i povestească despre sora lui, acum adolescentă, despre plăcerea ei de a mânca dulciuri la fel ca ea înainte de a se îmbolnăvi. Suferința bărbatului care și-a pierdut fiul adolescent din cauza teribilismului, a inconștienței și a prietenilor și care acum nu poate face nimic altceva decât să-i repete la nesfârșit băiatului aceleași interdicții ce nu i-au folosit la nimic atunci când era încă în viață, gândindu-se să scrie o carte, Vârsta la care nu se moare, pentru a-și alina sentimentul de vinovăție că nu a știut să-l educe. Silueta unei mame care își pierduse la tsunami toți cei trei copii, chipul unui băiețel citind în receptor bunicului știrile din ziar, vocea unei fetițe vorbind cu cățelul ei. Neputința lui Shio, tânărul ce le mărturisește că tatăl lui, pescar de alge, de la care i-a rămas doar o Biblie pe care acum o poartă cu el peste tot și o știe, filă cu filă, pe de rost, a murit în același tsunami devastator. Tânărul care a încercat să iasă în locul lui în larg, dar a înțeles că nu poate și acum se pregătește să devină medic. Shio, despre care vor afla că nu e orfan de tată, că ceea ce le spusese nu era decât o poveste, că, de fapt, vine pentru a vorbi tatălui viu (și încă sănătos), pentru că nu poate să poarte niciun dialog cu tatăl care, după tsunami, suferă de catalepsie. Trupul micuț al Hanei, adusă de Takeshi pentru a-i spune mamei ceea ce nu poate să-i mărturisească tatălui sau bunicii și cuvintele miraculoase care se ivesc din nou pe buzele fetiței, ieșirea din tăcere, afecțiunea față de Yui, încrederea în aceasta, sentimentul că există cineva care o vede, o acceptă, căreia îi pasă. Bucăți de suflet și de viață gata să dispară odată cu taifunul care se abate peste Bell Gardia. Gestul lui Yui de a salva grădina și cabina telefonică în ciuda pericolului și fracțiunea de secundă în care înțelege că are o datorie nu doar față de acel loc, față de toți cei care au nevoie ca Bell Gardia să existe în continuare, ci și față de Takeshi și de Hana, față de amintirea fiicei și a mamei ei, față de ea însăși. Niciodată seninătate deplină, ci momente în care chipurile, gesturile, obiectele, frânturile de conversație recheamă durerea provocată de absența celui drag și încercarea de a transforma această durere în atenție acordată celui din fața ta, celui care are nevoie de tine, nu celui pe care nu îl mai poate atinge.

Dragoste era, dar asta nu schimba nimic. Cu atât mai puțin ar fi putut salva pe cineva.

Un roman copleșitor de trist, dar care e un elogiu adus vieții și oamenilor ce găsesc în ei puterea de a reînvăța să trăiască. Pașilor mici care te obligă să nu renunți, gesturilor mărunte – singurele în măsură să facă posibil viitorul. Un elogiu adus încrederii, după ce omul înțelege că dragostea nu e suficientă pentru a păstra pe cineva alături, că viața este fragilă, prețioasă, iar încercările ei imposibil de evitat. Pentru că există oameni care nu mai sunt în viața noastră sau nu sunt suficient sau, pur și simplu, pentru că există oameni pe care nu am știut/nu am putut să-i păstrăm. Pentru că e nevoie de un mod de a le vorbi, de a ni-i aduce aproape. Și de un spațiu care să facă legătura între noi și ei. Pentru că fiecare își poate făuri singur un astfel de loc în care să-și vindece durerea și să-și cicatrizeze viața, un loc, pentru fiecare, altul.

Ce încredințăm vântului e o pledoarie pentru frumusețea care nu dispare niciodată. Cu singura condiție de a nu renunța la a o căuta, chiar dacă frumusețea implică suferință, se constituie din cioburi și e departe de imaginea pe care o avem la început despre ea.

Subtilă meditație și lecție de viață, romanul Laurei Imai Messina (tradus din limba italiană de Smaranda Bratu Elian) aduce mai aproape ceva din fascinanta concepție niponă despre viață și o face cu grație și forță, ca într-o stampă în care ceea ce este particular se deschide spre universal.

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.) 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!