Ieri încă vă rugam să nu mă înveliți cu trupul vostru / dacă mi-e frig, ci lăsați-mă / să văd Soarele. / Azi nu mi-e frig.
Între un ieri și un azi, la trecerea dintre ele, împrumutând fatalitatea unui ultim junghi al plămânilor tabagici, deslușită printre aburii greoi ai amintirilor pângărite, resuscitate acum în strălucirea revendicată a trofeului frumos – cam aici ar putea fi așezată poezia lui Ágnes Kali din Trofeu până ieri. Însă, deși e ieri, nu e tocmai trecutul firesc, ci un prezent latent, în adâncă hibernare, gata oricând să-și scuture blana îngălbenită la oricare privire către blocul 105, cartea bărbaților, Mama, codul penal, medici. Sunt frânturi de spații, persoane, întâmplări care, cu migala taților făcând puzzle-uri cu fiii lor, recompun traume ce devin mai vii decât permite îngăduința sau ignoranța. Abuzuri, singurătate, frustrare și iminența vremii ce va să vină și va fi la fel, familiară, poate doar mai închegată, aceasta e menghina care nu mai permite disimulări sau impermeabilitate jucată cu succes pentru câteva momente.
aștepți, asemenea casierițelor, schimbarea, / obiectul neîncrederii tale se schimbă de la un minut la altul, / inima ta e o pană de păun, nepotrivită pentru zbor.
Dialogul cu propriile traume și neputințe, niciodată translate în renunțări, ci în binevenite răgazuri, e calea de a recunoaște și de a recupera fragmente rămase pe nedrept și fără voie în urmă, într-un alt timp. Toate acestea sunt „relatate”, păstrând sinceritatea răvășitoare asumată în nupatricia (îi urăsc pe cei care îndrăznesc să se arate slabi / pentru că nu am curajul să-l urăsc pe cel care îmi / vrea răul.). Acel ieri nu mai este înăbușit sau înlăturat, ci ordonat în rând cu toate celelalte, pentru că trebuie să-mi amintesc cumva de morții mei. Discursul continuă cu o rezonanță intimă, creând când senzația unor pași neîncrezători pe bârnele punților de mult refuzate, când a unui marș pe cărări (prea) bine cunoscute. Odată cu aceste perindări se întrezărește (și) un alt contrast, acela dintre iubirea pură, nețărmurită de mecanismele umane ale binelui și ale răului și răceala impasibilă, indiferența și cruzimea cu care i se răspunde constant din mijlocul unei lumi care a devenit incompatibilă cu astfel de sentimente, o lume în care acestea par pur și simplu nefirești. Totuși, cât timp suferința, abuzul, înstrăinarea și frica sunt conținute în poezie, ele dobândesc un contur al lor, nu mai sunt de necuprins.
față de celelalte personaje, / Mama e greu de transpus în poezii . soțul ei e / prezent în opia, Deputatul în trofeu, în poeziile / mele mai noi, Bunicul se transformă în pasăre, / bunica vorbește în limbi moarte. Mama e greu de / transpus în poezii. Mama deschide atâtea uși.
Din meticulozitatea aleasă pentru a reda detaliile spațiilor care devin nuclee ale suferinței este prefigurat glasul cristalizat în ultimul poem, Trofeu până ieri, un glas al determinării de a completa gestul revoltei, al eliberării, de a se încadra într-o luptă personală, dar și colectivă simultan. Astfel, se trece de la un eu (Până ieri am tremurat de frică în timp ce scriam / textul ăsta, pentru că nu știam dacă valorez ceva fără voi) la asumarea unui noi (Și nu cumva să credeți că noi, frumoasele voastre / obiecte puse la comun nu știm cine sunteți.). Revenind la ieri și la azi, trecerea este mai succintă: de la rememorare la revendicarea libertății și a firescului, de la lupta cu cele șapte capete ale balaurului la îngroparea corpului acesta comun.
Nu am nevoie de capetele voastre tăiate, pentru că / aici trupul putrezește. / Putrezește, ca tot ce și-a pierdut termenul de valabilitate.
Sub forma unui dialog situat parcă deasupra temporalității, încadrându-se în contemporaneitatea reflexelor activismului și ale egalității ca stare a normalului, dar revărsându-se în afara lor prin stratificarea experiențelor, a căutărilor, a detașărilor și a întrebărilor având un ton lucid și intim, volumul Trofeu până ieri de Ágnes Kali e revelarea unei voci distincte, reverberante, care nu (mai) are nevoie de nimic.
Iată-mă, secol netezit cu fierul, astea nu-s urme / de lovituri, astea nu-s răni, / în colțul buzelor mele înfloresc visele. / Iată-mă , croiesc devotament din cuvintele care-mi / vin prea mari, / Și te iubesc, / Te iubesc până când nu mai e permisă iubirea.
