În ultima sesiune de examene din anul al treilea, la materia Teoria Literaturii, o proporție, într-adevăr, îngrijorătoare de studenți a căpătat, în pragul susținerii licenței, restanță. La prima reexaminare, ba și la cea de-a doua, situația nu s-a îmbunătățit semnificativ. Dacă nedreptatea a înfiorat și mobilizat dintotdeauna omul, pe bună dreptate, iluzia nedreptății, perorată cu aplomb de la amvonul cartonat al celor care pretind fără măcar să întrezărească întrebarea meritului, a capitonat conștiințele multora.
Acum câteva zile, mă găseam, alături de câțiva prieteni, la o tacla în bătaia palei care suflă neostoit, din direcția aerului condiționat, în vela capitalei noastre chircite și năclăite. Ca întotdeauna alături de prieteni, nu făceam altceva decât să visăm: ne imaginam cum, pe un tărâm al făgăduinței, fiecare locuitor și-ar pune mintea și-un picuț din inimă pe tipsia societății în tagma pentru care a studiat și-ar fi întâmpinat ca atare; cu respectul cuvenit, întâi de toate, fie că vorbim despre bunicii noștri și cadrele care le oblojesc bătrânețile în azile, de vânzătoarea de la colț care binevoiește să-ți schimbe mereu mărunțișul în bancnote când zorești dimineața către troleu, de livratorii care asudă la patruzeci de grade și-s dojeniți la destinație fiindcă plating-ul somonului cu sparanghel a tremurat nițel, sau despre profesori. Numărându-mă printre cei care cred că respectul, atâta vreme cât nu ține de demnitatea umană, trebuie câștigat în luptă dreaptă, și nu prin mișmașurile statutului de orice soi, am privit iarăși, parcă mai atent, la cei trei ani scurși din studenția mea; acum, cu entuziasmul, dar și cu inima strânsă boț a tinerei care, de la toamnă, va fi profesor.
Și n-am putut să nu meditez, mai ceva ca bătrânul cu bărbia sprijinită-n toiag la poarta bordeiului, la o pățanie studențească din ultimul an care, ca toate pățaniile studențești, a polarizat tinerii de pe băncile Facultății de Litere de la București, după cum urmează: într-o parte, mușterii cât o gămălie de ac; dincolo, agitatorul rest. Dar să nu marșăm pe dihotomii.
În ultima sesiune de examene din anul al treilea, la materia Teoria Literaturii, o proporție, într-adevăr, îngrijorătoare de studenți a căpătat, în pragul susținerii licenței, restanță. La prima reexaminare, ba și la cea de-a doua, situația nu s-a îmbunătățit semnificativ. Dacă nedreptatea a înfiorat și mobilizat dintotdeauna omul, pe bună dreptate, iluzia nedreptății, perorată cu aplomb de la amvonul cartonat al celor care pretind fără măcar să întrezărească întrebarea meritului, a capitonat conștiințele multora. Ar fi poate nimerit acum, pentru acuratețea expunerii, să descriu în detaliu conținutul subiectelor și-apoi să îl compar, iarăși ca bătrânul de pe deal privind cu neliniște furtuna conturându-se în zare, cu examenele și conținuturile materiei Teoria Literaturii de acum zece, douăzeci de ani. Dar eu nu sunt bătrânul cu toiag, iar cei care se erijează în purtători de sceptru, în orice vremuri și sub orice auspicii, îmi par obositori și ursuzi; cam pe atât de obositori și ursuzi pe cât au pretins unii dintre colegii mei că sunt profesorii care nu tolerează, în pragul licenței, virgula între subiect și predicat. Pe atât de obositori și ursuzi pe cât i-au etichetat, aceiași colegi, pe studenții (cel puțin) preocupați de literatură, de facultatea prin care tocmai au trecut, studenți socotiți a întruchipa un soi de protipendadă indiferentă la tumultul celor mulți și în nevoie.
Mai sus pomenita virgulă între subiect și predicat nu e o instrumentare argumentativă, ci e chiar realitatea la care am asistat, alături de colegi, când profesorul a avut bunăvoința de a revedea, alături de studenții doritori, tezele ale căror note erau contestate. Adică aproape toate tezele. Și nici măcar asta n-ar fi de mirare, de vreme ce însăși limba română nu-i deloc un nou rost de vrajbă.
Situația îmi pare, însă, cu mult mai limpede, ceea ce nu înseamnă și mai lesne de tranșat. E de ajuns să pomenesc aici că profesorul titular al cursului a oferit o bibliografie mai mult decât îngăduitoare, suprapusă în multe puncte peste referințele teoretice presărate în culegerile de comentarii pentru bac, bibliografie despletită la curs cu rigurozitate, răbdare și, aș adăuga, chiar lentoare. Pentru un profesor de Teoria Literaturii, e, probabil, liniștitor gândul că își antrenează studenții măcar pentru a nu emana gafe elefantine în eventualitatea în care ajung la catedră, în fața unor elevi de liceu. Dar liniștitoare e, cred, și închipuirea că, în cel mai fericit dintre cazuri, va transfera către studenții săi o elementară igienă a lecturii… Să mai spun și că, la examen, am primit unul dintre cele mai vehiculate texte semnate de Mircea Cărtărescu, iar cerința ne solicita să explicăm de ce este, sau nu, un poem. În loc să mă dedau, cum sugeram mai sus, la a invoca liste bibliografice de pe timpuri și exigențele însoțitoare, voi spune doar că, înainte de formula actuală a subiectelor examenului de evaluare națională la limba și literatura română, una dintre frecventele solicitări la subiectul al doilea era a demonstra că un text dat aparține genului liric. Mai sus pomenita virgulă între subiect și predicat nu e o instrumentare argumentativă, ci e chiar realitatea la care am asistat, alături de colegi, când profesorul a avut bunăvoința de a revedea, alături de studenții doritori, tezele ale căror note erau contestate. Adică aproape toate tezele. Și nici măcar asta n-ar fi de mirare, de vreme ce însăși limba română nu-i deloc un nou rost de vrajbă.
Cu adevărat descumpănitoare mi-au părut unele dintre reacțiile colegilor, care au variat de la a acuza profesorul de abuz emoțional indirect prin exercitarea unei presiuni de neîngăduit în pragul finalizării laborioaselor studii, la a-l acuza că nu și-a îndeplinit datoria la curs și a-i pune în cârcă responsabilitatea morală pentru tendințe depresive ori pentru cataclismul abătut asupra cursului vieții profesionale și personale a studentului, în cazul în care terminarea facultății ar fi periclitată. Carevasăzică, cu toții am depins, într-un fel sau altul, de Facultatea de Litere. Dar cine și în ce fel?
Apărătorii orbi ai profesorilor mi se par suspecți, cei ai studenților, așijderea. Situația de față e, însă, flagrantă fiindcă luminează o situație particulară care contrazice tabloul de ansamblu: dacă un profesor drept în judecata lucrărilor studenților săi și blând, pe alocuri moale, în abordarea materiei predate (materie, netrecător fie zis, fundamentală pentru orice absolvent de Litere) se găsește în fața situației deprimante de a lăsa restantă jumătate de an pe criterii care nici măcar nu țin de Teoria Literaturii, ci de o limbă română onorabilă, înseamnă că sunt și profesori care aleg să nu fie drepți? Cinstiți cu ei înșiși, față de literatură și studenți? Adică sastisiți, cu bărbia rezemată, din toiag, în brânci? Dar poate astea-s probleme ce nu merită discutate, vorba celor de la Fără Zahăr, de vreme ce conducerea facultății a găsit că e în sprijinul studentului să absolve o facultate în regim majoritar online, dar să organizeze frecvent, în bibliotecă, întâlniri cu clerici…
Îi port în memoria afectivă pe alți câțiva profesori care au știut să tranșeze acolo unde, după intemperii, mie sau vreunui alt student ne-ar fi delicat să o facem. Nu sunt tocmai puțini nici colegii pe care îi admir: pentru discreție, umor, întovărășire, onoare, pentru atâtea lucruri pe care le-am învățat discutând împreună despre literatură și râzând copios. Și vă asigur că, în cotloane nu chiar îndepărtate de factual, cu toții tranșăm, cu toții ne punem întrebarea usturătoare a personajului lui Burroughs din Prânzul dezgolit, recuperat dintr-o dependență abisală de opioide: Tu n-ai face așa? Cu toții știm ce am răspunde și nu toți am răspunde la fel.
* Ioana Tătărușanu a fost, în liceu, redactor-șef Alecart, acum este masterandă la Facultatea de Litere- Universitatea București, publică cronici de carte, eseuri în mai multe reviste de cultură („Observator cultural”, „Poesis International” etc). Articolul de mai sus a fost scris anul trecut.
