Dacă aș fi ținut un jurnal, cred că i-aș fi putut da același titlu pe care i l-a dat și Steinhardt jurnalului său.
Peripețiile lui Mircea/Cosmin Dimitri, personajul lui Dumitru Crudu din acest roman, trezesc un uriaș hohot de râs. Urmat de un hohot de plâns sau de un rictus amar, căci fondul acestor tribulații e realitatea cea mai feroce, istoria cea mai crudă care te poate izbi pe neașteptate, căreia îi devii prizonier și din care nu știi cum – și dacă – mai poți ieși întreg, spaimele cele mai adânci – frica de singurătate, de inadecvare, de pierdere. Tu și alte femei e o luare în răspăr și o oglindă a lumii labirintice în care, bărbați și femei deopotrivă, ne zvârcolim. Încercând să ne adaptăm. Încercând să supraviețuim. Privind – și acționând – cu candoare sau cu cinism în uriașul mecanism în care suntem prinși. Adaptându-ne, mai adecvat sau mai puțin adecvat, celuilalt și vremurilor. Nimerind în caruselului burlesc al dragostei, continuând orbește să căutăm iubirea și să credem în ea, lovindu-ne de realitate și refuzând-o, proiectând la nesfârșit efluvii de încredere către celălalt. Alegându-ne cu copii palide ale acestor proiecții, cu nesfârșite dezamăgiri, dar continuând să umblăm somnambulici în căutarea fericirii. Ca personajul lui Dumitru Crudu. Cel care se tot împiedică și cade, ridicându-se cu pantalonii în vine, dar cu aceeași candoare în privirile îndreptate mereu către o ea. Care să îl salveze.
Niciodată, niciodată, niciodată. // Livia, Livia, Iulia. // Livia, Iulia, Natașa. // Iulia, Iulia, Iulia. // Niciodată, niciodată, niciodată. // Iiiiiuuuuuuuliiiiiiaaa. // Niciodată, niciodată, niciodată.
Poetul lălâu și nătăfleț din Basarabia, mai întâi adolescentul din Flutura cu pasiunea lui pentru fotbal – frântă de o întâmplare nefericită, apoi tânărul ajuns la Chișinău, în Tbilisi, în Brașov și iar în Chișinău, bărbatul căsătorit care coboară din autobuz pentru a rămâne alături de femeia pe care o iubește în Odesa lovită de bombardamentele rusești (cum nu a avut curajul să facă în urmă cu ani pentru Oksana în Tbilisi) e, în esență, naiv și sentimental, agățându-se de fantasma unei iubiri ce ar trebui să-i aducă liniște, dar care-l bagă în cele mai ridicol de dureroase experiențe, mereu în căutarea ei și mereu înțelegând prea târziu mecanismele de funcționare a lumii. Perplex în fața farmecului feminin, sedus și abandonat doar pentru a se lăsa din nou sedus. Năuc, ridicol și sublim, fără a fi niciodată cu adevărat victimă, dar dintr-un aluat care-l condamnă la nesfârșite căutări. Departe de a dori aventura, întâmplările vieții și ale inimii vin peste el, transformându-l într-un fel de picaro fără voie, purtat prin lume și prin bolgiile realității. În căutarea iubirii. Cu i mic, e adevărat, deși inima îi spune că e iubire cu I mare. Purtând mereu în sine, drept platoșă împotriva tuturor, o candoare absolută dublată de autoironie. Simțind sublim cum Iulia, apoi Livia, Natașa, Oksana, Tanța, Sveta, Silvia, Nina ar putea fi marea iubire. Salvat de Beatrice, la mult timp după o primă întâlnire terminată cu o noapte în care, visând la nurii acesteia, citește Evgheni Oneghin (Romanul în versuri scris de Pușkin. Opera ei favorită din toată literatura universală. Din tot ce s-a scris de veacuri în literatura rusă, ea prefera „Evgheni Oneghin”. După părerea ei, „Evgheni Oneghin” era peste „Casa Pușkin”, „Rezervația Pușkin”, „Ultimele zile”, „Maestrul și Margareta” sau poemele Marinei Țvetaeva, cu toate că și acestea îi plăceau foarte mult. Dar nu la fel de mult ca „Evgheni Oneghin”. Până acum, s-a culcat doar cu bărbați care au citit romanul. Fără nicio excepție. Mă iubea, dar eu nu-l citisem. Căzusem brusc în ochii ei, așa cum ai cădea de pe un cal.), în timp ce, în camera alăturată, ființa adorată – pătrunsă la început de aceeași dorință, dar neputând abdica de la standardele literare autoimpuse – așteaptă golind sticlă după sticlă împreună cu mama, profesoara de literatură rusă Ema Gavrilovna, transformându-se treptat în două ființe mustind de ură, convinse că au primit în casă un impostor. Bărbatul ajunge să nu mai viseze la nurii lui Beatrice, ci la cum să-și salveze viața. Apoi le-am văzut ieșind în stradă, răcnind sălbatic, fiecare cu câte un cuțit în mână. Cred că pur și simplu au băut prea mult, iar eu prea puțin. La mult timp după ce moartea aceleiași profesoare de literatură rusă, devenită între timp soacra lui, îl salvează de la recăderea în ispita sânilor clopoțitori ai Tanței, venită pe urmele lui de la Brașov la Chișinău. Salvat în prezentul lui 2025, când Beatrice lucrează ca medic într-un spital din Odesa, încercând să țină în viață oamenii pe care gloanțele rușilor îi trimit în brațele morții. Salvat, așadar. Dar nu ajuns în Paradis – și nici măcar în Purgatoriu –, ci în infernul cel mai infernal pe care oamenii îl pot dezlănțui: în mijlocul războiului. De data aceasta cel din Ucraina. Recuperând, prin iubirea lui pentru ea, abnegația față de toți oamenii deveniți victime ale răului. Ispășind astfel vina de a o fi părăsit pe Oksana (tot o ucraineancă) în iadul dezlănțuit de războiul civil în Tbilisi. Când a ales să urce în ultimul avion care decola din oraș. Cu gândul că se va întoarce. Poate chiar în aceeași zi. Și nefăcând-o niciodată.
O coloană de tancuri a trecut peste muntele acela de moloz și cadavre și corpul mutilat al acelei femei iar a dispărut sub pământ, luând cu ea și vocea îngrijorată a bărbatului ăluia necunoscut, care striga întruna: Natalia, Natalia, Natalia! De undeva de sub pământ. De undeva din adâncul pământului.
Ai putea spune că e mult zgomot pentru nimic în aceste tribulații ale personajului lui Dumitru Crudu dacă nu ne-am afla în fața unui roman care dă de pământ cu multe, se joacă și provoacă, e postmodern și conștient de sine. Ia peste picior și se ia în răspăr cu aceeași seriozitate cu care nu ezită să abordeze teme grave. Pentru că tot ce i se întâmplă lui Mircea/Cosmin Dimitri printre femeile de care se îndrăgostește, pe care le iubește și alături de care trăiește plăcerile și dezamăgirile bufe ale dragostei e doar pojghița sub care pulsează altceva. Viața aia grea și istoria de care nu poți scăpa. În care oamenii trăiesc cu cuțitul la gât. Un cuțit care se numește pierdere. Sau frică. Sau sărăcie. Sau abuz. Sau moarte. Într-un punct al timpului, în Flutura, o bombă smulge un cireș din rădăcini. Puțin mai încolo, o alta a căzut peste biserică. În timp ce Mihai și Liza împreună cu copiii lor se adăpostesc în beci. Înțelegând că viața, așa cum o trăiseră până atunci, e pe punctul de a se destrăma. E doar începutul. În Flutura au loc deportări (ale familiilor de evrei, dar nu numai) – patul pistoalelor-mitralieră lovește carnea, câinii urlă după stăpânii înghesuiți în camioane, vânătoarea de oameni pare fără sfârșit. Siberia așteaptă. Moartea așteaptă. Supraviețuiește cine poate. Cum poate. Familii întregi sunt împușcate dacă nu pot fi urcate în camioane. Sunt părinți despărțiți de copii. E nevoie de ani ca unele familii să se reunească. Ani în care bocancii rușilor doboară susținut orice împotrivire. O violență care va reverbera peste decenii, când umbrele NKVD-ului răsar de niciunde – la fel de perfide, purtând doar un alt nume. Ascunse bine – așa cum li se întâmplă celor doi tineri proaspăt căsătoriți, Viorel și Irina, care ajung parcă posedați de spiritul celor ale căror haine le îmbracă – într-un joc inițial nevinovat – în clădirea Muzeului de Istorie, cele ale unui colonel enkavedist și ale unei deținute. Iar jocul devine serios, sfârșind în moarte, semn că demonii trecutului sunt doar adormiți, niciodată complet anihilați. Într-un alt punct al timpului, protestele pașnice, manifestațiile pentru limba ta și a părinților tăi sunt înăbușite cu violență la Chișinău. Totuși, oamenii arborează tricolorul pe acoperișul Teatrului Pușkin. În Stepanakart, în războiul armeano-azer, civilii sunt împușcați pe stradă. La fel mai târziu în Tbilisi – soldați transformați în brute, femei răpite și violate, pumni lovind carnea și gloanțe sfârtecând tineri în căminele studențești. Ura dezlănțuită, pârjolind irațional totul: Iubițel, înțelege-mă, altă soluție nu avem. Nimeni nu vrea să plece de bunăvoie. Ei trebuie scoși cu forța din Abhazia. Alungați de acolo. Goniți. Omorâți, dacă nu vor să plece. Aceasta e Nina, victima propagandei ruse, care-i altoise atâta ură în suflet. Tânăra dorită un timp, plecată ca voluntară în Abhazia. Sfârșind violată și ucisă de colegii ei de arme. Frumusețea nu e o baricadă împotriva ideologiei. Rațiunea e neputincioasă în fața urii. Odesa și celelalte orașe ale Ucrainei zguduite de bombardamente, urletele sirenelor, dronele, omniprezența morții. Așa arată cealaltă față pe care ne-o dezvăluie romanul lui Dumitru Crudu. Căreia i se alătură bucăți de realitate din tranziția românească și din ultimii treizeci de ani de la Chișinău. Cu viața colcăind de personaje pestrițe, ieșind din bulboana unui timp neașezat – îmbogățiți peste noapte, fii de ștabi și de foști securiști, mardeiași, racheți. O lume forfotitoare, într-o permanentă goană după a prinde clipa și a o stoarce de plăcere, lovind fără milă în orice. O cursă pentru supraviețuire, bani, putere. După mașini, lux, iluzia că ești cineva. O lume în care e multă violență, multă sărăcie, în care te adăpostești în alcool, în poezie, în subsoluri sau în camere de cămin, la prieteni de ocazie sau la cunoscuți, în care orice e preferabil singurătății. Așa arată lumea în care Mircea din altă viață, devenit Cosmin, aleargă după iubire. Trupul femeilor pe care le întâlnește, mereu venerat, e accesibil, dar sufletul lor îi scapă mereu, pierdut printre meandrele unei realități pe care el nu poate sau refuză să o vadă așa cum este. În ciuda fiecărei experiențe trăite.
Numai când scria, nu-i mai era frică de moarte. Numai când scria, nu-i mai era frică de nimic.
Tu și alte femei e un roman în subtextul căruia pulsează intertextualitatea. Dar raportarea la literatură se face pe mai multe niveluri. Cu ironie și autoironie: numele personajului mereu lăsat în urmă de femeile de care, năuc, se îndrăgostește – convins că de data aceasta a întâlnit-o pe cea alături de care va rămâne – e Mircea, în cinstea lui Mircea Dinescu, el însuși e poet și jurnalist, fiecare dezamăgire e trăită în efluvii literare (Am lucrat toată noaptea, sperând s-o uit ca într-o proză de Italo Svevo care a încercat cu vreo patru decenii înaintea lui Dan Lungu să uite o femeie și n-a reușit, cum n-am reușit nici eu.), fantasmele livrești transfigurează fiecare început sau reîntâlnire după o dezamăgire, contaminând totul într-un amestec de sublim și carnal (Stăteam alături de ea, nu în fața ei, și ochii îmi alunecau spre picioarele ei goale sau spre sânii ei învolburați, ascultând clinchetele lor atât de melodioase, și admirând frumusețea orbitoare a unor fluturi rari ce țâșneau, unul după altul, de sub fusta ei portocalie, aterizându-mi pe mâini, pe umeri, pe cap și zburând apoi cine știe unde, ca într-un roman de Mircea Cărtărescu sau, poate, de Gheorghe Crăciun). Trimiterile sunt directe sau doar aluzii, dar ele arată că pe cât de năuc e în viața de zi cu zi personajul lui Dumitru Crudu, pe atât de copleșit de frumusețea literaturii. Pe care o descoperă devreme, într-un moment de criză. Și pe care pariază așa cum nu o face pe niciuna dintre fantasmele cu trupuri voluptuoase pe care le întâlnește. Căci scriitura devine formă de salvare. De eliberare de frică, de dezamăgire, de umilință. Scria ca să scape de frica de moarte. De neliniște. De teamă. De groază. Scria ca să prindă ziua de mâine. I se părea că va muri dacă se va opri din scris. Pentru nimic în lume nu trebuia să se oprească, și el nu se opri. Scria cu ochii închiși. Îi ținea închiși, pentru că, atunci când îi deschidea, îl frigeau și îl dureau într-un mod pur și simplu îngrozitor. Îl dureau așa de tare, că-i venea să țipe. Și aici e saltul dinspre ficțiune spre autoficțiune, dinspre literatură spre realitate. Da, așa funcționează lucrurile în cazul romanului lui Dumitru Crudu: în sens invers. Dinspre personajul Mircea/Cosmin Dimitri spre omul Dumitru Crudu (devenit el însuși personaj la un moment dat). El, personajul, e masca sub care stă pitit omul – a cărui viață nici nu mai contează. Lui, personajului, i se transferă ceea ce contează cu adevărat: nu evenimentele întâmplătoare ale vieții, ci credința cea mai vie. Că singurul pariu cu viața pe care îl poți face este cel literar. De altfel, romanul e scris în memoria profesorului meu Gheorghe Crăciun, cu recunoștință. Așa trebuie citit și înțeles Tu și alte femei: ca un elogiu adus Frumoasei fără corp (recte literatura) în timp ce frumoasele cu trup vin și adastă doar pentru un timp. Ca un roman despre frumusețea și ușurătatea celor ale inimii și cicatricile ce brăzdează cele ale vieții. Despre fantasme, trupuri și realități, despre violență, ură și moarte.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictură copertă articol: Ioniță BENEA
