Am fost și suntem prizonieri ai acestui oraș, niște spirite într-o lume ireală, captive într-o viață în care e prevăzut doar să te învârți în cerc. Niște umbre dintr-o veșnică iluzie.
Turnul focului spune o poveste ce se întinde pe mai bine de un secol, dar ale cărei rădăcini coboară mult în timp. E povestea familiei Stoica – a generațiilor de bărbați ce au luptat împotriva focului și a dezastrelor de tot felul, a femeilor și a fiilor lor ce au văzut cum se schimbă lumea și se învârtoșesc vremurile, a celor pe care i-au cunoscut, i-au ajutat sau de care au fost ajutați, a oamenilor care le-au fost aproape, i-au susținut sau i-au dezamăgit și i-au trădat. O poveste în care membrii familiei se mută de pe Dealul Spirii pe străduțele din apropierea turnului, revin și o pornesc iarăși înapoi, după cum întâmplările vieții și ale istoriei decid, legând astfel simbolic un capăt al orașului de altul. Oprindu-se în cele din urmă în cimitirul din Crângași, când viețile li se sfârșesc și cât încă acolo mai există un loc pentru morți, înainte ca duhul întunecat al epocii comuniste să acopere locul sub ape și să transforme vechiul Bucuresci într-un enorm spațiu asfixiat de beton, cu străzi în unghiuri drepte și blocuri muncitorești în care se așteaptă gazul și lumina târziu în noapte.
Povestea familiei Stoica se ramifică prin timpuri, e una cu ele, parte din ceva mai larg; fiecare contribuie la ea, dar cel care o spune e Victor, bărbatul ce nu vrea să stingă focul asemenea alor lui, ci mai degrabă, precum fiica lui Iana mai târziu, să incendieze orașul de care ajunge să se simte înstrăinat. Victor, bărbatul a cărui viață e frântă de anii de închisoare comunistă. De trădarea lui Tiberiu, ajuns securist, cel pe care îl considerase mereu adevăratul lui frate. Nevoia de a povesti pare a-i urma îndeaproape pe toți – stră-străbunicului Grigore îi plăcea să o facă sub stejarul bătrân, imens, a cărui coroană acoperea aproape toată curtea, bunicul Darie crește visând la locurile de departe legănat de cuvintele tatălui Vasile, Victor privește din Turnul focului putând să-și imagineze orice își dorește (îi puneam pe tata și pe Darie să-mi explice ce se afla dincolo de orizont, oceanele și orașele, zgârie-norii și turnurile, locurile pline de frumusețe, când te aflai, ca mine, în cloaca lumii) și va da mai departe părintelui Nistor și celor cu care a împărțit celula în anii de detenție poveștile celor din neamul lui. Asemenea tatei și bunicului, puteam să văd, dincolo de orizontul larg, turnul înclinat din Pisa și Turnul Eiffel și să-mi închipui acolo, departe, o altă lume. Eram tata, eram și bunicul și alți o mie de oameni care, fără să aibă vreo vină, se născuseră în locul acesta pe care îl blestemau și îl iubeau la fel de mult. Deși va trăi toată viața – la fel ca toți ai lui – într-un singur loc, asta nu-l va împiedica să lege și să dezlege firele istoriilor de viață ale celor pe care i-a cunoscut sau despre care doar a auzit. Fire care se împletesc și curg unele din altele, țesând povestea teribilă și miraculoasă a Bucureștiului, adevăratul personaj al romanului lui Cătălin Dorian Florescu, un oraș la marginea căruia s-a ridicat ceea ce mult timp a fost cea mai înaltă construcție a lui, cea din care pompierii vegheau la liniștea și binele urbei, din care plecau pentru a-i stinge focurile, cele care cuprindeau clădiri sau oameni: Turnul focului.
E o poveste ce adună în sine zeci de alte povești, legată de cea a unuia dintre primele incendii care au cuprins orașul, pus de turcii lui Sinan, pârjolind totul și luând fără milă viața a mii de oameni. Printre ei poate și pe cea a lui Iane, nebunul care a ieșit într-o zi din pădure și a strigat Vin!, deși nimeni nu venea (cel puțin nu atunci) și care a ispășit cu ani grei de carceră cuvintele acelea despre care nu s-a știut cu exactitate dacă erau strigătul unui gâtlej însetat sau un avertisment pentru timpurile ce se vor abate asupra tuturor, aducând (ca și până atunci, de altfel) tot felul de molime și de cataclisme asupra orașului ce nu înceta să renască din propria cenușă, să se extindă tot mai mult, să-și schimbe fața orientală cu una occidentală, modernă, sfârșind îngropat în visul faraonic al unui alt nebun, Ceaușescu, al treilea țăran dictator. Fusese prima dintr-un șir lung de catastrofe care aveau să se tot repete sute de ani și în care diavolul a ieșit mereu învingător. Printre străduțele și casele înghesuite ale negustorilor, în muget de vite și amestec de nații, luând apoi chipul epocilor pe care le traversa, Bucureștiul a rămas mereu în balanța șovăitoare pe care ședeau la un capăt sfinții și icoanele din bisericile pe care oamenii le tot înălțau și la celălalt diavolul care noapte de noapte dorea să-l smulgă din locul lui. Între credința nestrămutată a Ecaterinei, în fața căreia până și primul Ghimpe aciuat pe lângă familia ei nu îndrăznea să scrâșnească și poveștile înspăimântătoare ale lui Rosi, mama lui Stelian și bunica lui Tiberiu Ghimpe, despre diavolul care-și face mereu loc în lume se spune istoria contorsionată, atotcuprinzătoare, a unui oraș, a unei familii, a bunătății unor oameni și a trădării altora. Poveste a unor timpuri mereu încercate și a unui oraș în care mai multe generații de pompieri cresc și își duc viața în jurul singurului loc ce pare neatins de rău: Turnul focului.
Nimic nu era pașnic în Bucuresci, aici nimic nu era ca un râu calm, căruia să-i fi putut încredința orbește viața.
Ca în rotirea unui caleidoscop, Cătălin Dorian Florescu reconstituie crâmpeie din viața mică a familiei Stoica și din cea mare a Bucureștiului. Cadrele se schimbă continuu, oamenii se întâlnesc, se adună, își trăiesc durerile și dezamăgirile, se căsătoresc și apoi se pierd, o generație lasă locul alteia, fiecare legată de întâmplările din turn și din jurul lui – convoaie de morți, nunți, afișe ce îndeamnă la revolte, schimbări de domnie, succesiuni de partide politice, încleștările dintre liberali și conservatori, guvernarea legionară și antisemită, venirea la putere a comuniștilor. Orașul crește și se schimbă, e cuprins de nebunie sau se conectează la spiritul occidental, își are legendele și convulsiile lui, dar adevărata sa inimă rămâne pentru cei din familia Stoica turnul care pecetluiește destinul fiecăruia dintre bărbații ce își leagă astfel soarta de cea a orașului în care trăiesc. Un oraș deopotrivă pitoresc și înspăimântător, care a cunoscut ciuma, foametea, războaiele și succesiunile de putere, incendii, nemulțumiri, zvârcoliri sociale și politice, încăierări, în care visurile și dezastrele sunt mereu grandioase, mereu apocaliptice: Aici „mare” devenise atât de obișnuit și, prin comparație, viața fiecăruia era atât de măruntă, încât, după o catastrofă, cădeai în genunchi în fața altarului și apoi așteptai cu teamă următoarea istorie mare sau rea. Și ce altceva să fi făcut? Se trăia de la un dezastru la altul. Bucureștiul din romanul lui Cătălin Dorian Florescu e un oraș viu, în care totul palpită, în care sărăcia și greutățile își dau mâna, în care granița dintre opulență și mizerie e mereu nesigură, care înghite viețile unora și face permanent loc altor și altor întâmplări. Un oraș care încearcă să se despartă de ceea ce îi este propriu, de neașezarea tipic orientală, dar al cărui vis occidental nu se va împlini nicicând pe deplin. Aici Orientul și Occidentul se îmbinau, dar uneori – și nu prea rar – se încăierau. Un oraș somnolent, pârjolit de focul istoriei, construit parcă pe și din cenușă, care își așteaptă salvatorii ce nu mai vin. Un oraș pe care îl suporți în măsura în care îl iubești, un oraș în care mereu trebuie să o iei de la capăt.
Clădirea părea construită pentru eternitate. Puteai conta pe ea.
De la înălțimea ce odinioară provoca uluirea și spaima tuturor, bărbații familiei Stoica și copiii ce vor deveni la rândul lor bărbați și apoi bunici privesc cum orașul crește continuu pe orizontală și pe verticală, sfârșind cu chipul hâd pe care jumătate de secol de comunism l-a impregnat pe străzile, în clădirile și în sufletele tuturor. Vremurile de după al Doilea Război Mondial au adus cu ele incendii care nu se lăsau stinse. Nici de vreun simplu pompier, nici de sfinții la care se închinau femeile din familia noastră și nici de poruncile și regulile pe care le urmau – spovedania, milostenia, neprihănirea, postul cel mare. În miezul romanului e viața lui Victor, la ea se revine mereu, căci el e cel care dă glas poveștilor celorlalți. Dar ea e spusă fragmentar, e plină de goluri, de vreme ce golul e chiar ceea ce o umple: golul pe care cei opt ani de închisoare îl lasă și care apoi va fi doar cârpit – o lungă încercare de a rămâne o umbră oarecare printre alte umbre, pusă în mișcare de gândul răzbunării. Nici măcar primele falii ale cutremurului, început la Timișoara în decembrie `89, ce va lovi în cele din urmă țara și o va trezi din letargia ultimelor decenii, nu îi provoacă lui Victor la început decât neîncredere. Golul acesta care e chiar propria viață e peticit cu istorisirile a ceea ce a fost, cu poveștile de familie și cu poveștile orașului în care a crescut, acum de nerecunoscut. Pe ele le readuce la viață, într-o țesătură plină de culoare, de tensiune, într-o înlănțuire de gesturi, mici întâmplări de familie brodate pe fundalul vieții mai largi și al necontenitelor schimbări. Și chiar dacă poveștile fiecărei generații cunosc moartea, cruzimea, violența, greutățile, există în ele ceva mai puternic, o forță de netăgăduit a continuei schimbări – pe care prezentul pare a o refuza, dar care e chiar vâna prin care curge seva din adâncuri, viața adevărată a orașului. Pe cât de nepriceput croitor se dovedise a fi când își face ucenicia în atelierul lui Stern, evreul ce îl acceptă pe lângă el mai mult ca să aibă alături de cine tăcea, nu pentru a-l învăța propriu-zis ceva – singurul pe care nu îl înspăimântă trecutul carceral al lui Victor -, pe atât de iscusit e acesta în înnodarea firelor poveștilor în care viețile atât de multor oameni sunt prinse. Nu femeile, mai degrabă aprige și tăcute în voința lor, ci bărbații sunt cei care, între două incendii și acțiunile pe care le implică datoria de slujbaș în armată, privind orizontul din turnul în jurul căruia își duc viața, visează la alte tărâmuri, legând astfel istoria locului în care trăiesc de istoria mare, ale cărei acțiuni ajung în cele din urmă și la ei. Sub ochii lor dispar trăsurile trase de cai, apar primele tramvaie electrice și felinare stradale, circul Sidoli își trăiește epoca de glorie și apoi cade în uitare, Calea Victoriei, cea mai grozavă din oraș, se umple de cafenele și de magazine șic, Piața Obor e locul în care se revarsă necontenit țăranii și țărăncile din jurul Bucureștiului, Calea Moșilor, cea care odinioară fusese ultimul drum, spre execuție, al celor condamnați la moarte, e plină de forfotă. Prin ochii lor zărim zborul primului avion și bombardarea orașului de către americani. De la înălțimea altădată amețitoare a turnului totul dobândește alte contururi și se încarcă de o voință hipnotică, de o energie care se va stinge treptat odată cu anii `50 și cu transformarea Bucureștiului într-o cloacă în care sunt îngropate urmele a tot ce a fost pentru a lăsa loc chipului cenușiu al omului nou, al omului comunist.
Tot orașul imita Vestul, dar nu eram acolo, eram în Est, unde mirosea a praf de pușcă, a puci, a dictatură și pogrom.
În toată această nebunie a timpurilor, ceea ce rezistă e Turnul focului – martor tăcut al schimbărilor, locul de care se leagă nu doar viețile membrilor familiei Stoica, dar și cel spre care se întorc din peregrinările lor băieții și bărbații Ghimpe, cel care vede moartea evreului Salomon, cel care asistă tăcut și parcă mereu întors în sine la istoria ce se joacă în jur: Orice ar fi fost, că au venit armate și au zdrobit orașul, că au apărut avioane pe cer, prefăcându-l într-un peisaj cu cratere, că l-au terorizat ostașii Armatei Roșii sau cei de la Cămășile Verzi, că Bucureștiul e sluțit de comuniști, că omul abia se târăște de foame și de nefericire – turnul avea să le îndure pe toate, mut și calm. Fiindcă toate păreau să aibă un termen de expirare, numai el nu.
Adunând mereu noi și noi întâmplări, rostogolindu-se prin timpuri, romanul lui Cătălin Dorian Florescu (tradus minunat de Mariana Bărbulescu din limba germană) devine o istorie în mic a lumii românești. Bucureștiul din Turnul focului e deopotrivă un loc și o ființă vie, trăiește, este trăit (și privit, și pus în cuvânt), supus istoriei și mai presus de ea. Pentru a-i surprinde devenirea, scriitorul ia ca pretext o familie și oamenii de care viața mai multor generații se leagă. Prin ei, povestea orașului prinde viață, devine credibilă și nu încetează să se ramifice. E extraordinară capacitatea lui Cătălin Dorian Florescu de a recupera adevăruri dureroase ca și cum dincolo de ele ar exista un rost mai larg. De fapt, rostul constă chiar în capacitatea acestor oameni de a trăi ceea ce le e dat să trăiască, de a suporta și de a continua să caute un strop de frumusețe. Fie și atunci (sau mai ales atunci) când doar povestea – asemenea orizontului spre care privesc bărbații familiei Stoica când urcă în Turnul focului – promite a-l mai conține.
Imagini de la Întâlnirea Alecart la FILIT (2024) cu Cătălin Dorian Florescu și Alena Mornštajnová.
- Citiți AICI și cronica volumului Bărbatul care aduce fericirea, de Cătălin Dorian Florescu, unul dintre scriitorii foarte apreciați la Întâlnirile ALECART la FILIT.
- (*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)Foto copertă articol: Ioana Fînaru
