Publicat în 1916, Portret al artistului în tinerețe, de James Joyce, este considerat un roman autobiografic, autorul transpunându-se în personajul Stephen Dedalus. Deși la prima vedere volumul pare lipsit de o schemă narativă concretă, acesta este de fapt foarte bine structurat în șase capitole, la sfârșitul fiecăruia existând o revelație, o schimbare de gândire a protagonistului. Autobiografia este axată pe prima parte a vieții artistului, copilăria și tinerețea, fapt specificat încă din titlu.
Stephen Dedalus aparține unei familii de catolici din Irlanda și urmează cursurile Colegiului „Clongowes Wood”, un seminar pentru iezuiți, la sfatul tatălui său, convins că iezuiții sunt cei mai inteligenți și cinstiți oameni. Stephen ajunge însă repede să urască viața la internat, cenușiul fiecărei zile și răutatea colegilor accentuându-i dorul de casă și sentimentul că nu se poate integra printre ceilalți:
„Toți băieții îi păreau foarte ciudați. Cu toții aveau tați și mame, fiecare haine și voci diferite. Își dorea să fie acasă și să-și pună capul în poala mamei lui. Dar nu putea, așa că începu să-și dorească să se termine mai repede cu joaca și învățatul și rugăciunile, și să se bage în pat. […] Voia să plângă.”.
Singurătatea și autoizolarea îl determină să privească adânc în sine și să încerce să se regăsească. Nu știe ce e politica, unde se termină universul, unde începe „nimicul’’ și e dezamăgit de propria persoană, dar conștientizează faptul că e diferit de ceilalți: „Se simțea mic și slab. Când avea să fie și el ca băieții din clasele de poezie și retorică?”
Următorul an nu-l mai preocupă pe Dedalus pentru că nu mai trebuie să meargă la „Clongowes”. Concepția lui copilărească despre lume se pierde odată cu maturizarea firească. Simte o schimbare atât în atmosfera de acasă, cât și în sufletul său. Ambiția, străină până atunci, pune treptat stăpânire pe el, odată cu momentul întâlnirii cu Mercedes, de care se îndrăgostește brusc:
„Se întorcea la Mercedes și, obsedat de imaginea ei, simțea o neliniște stranie pătrunzându-i în sânge. Nu voia să se joace. Voia să întâlnească în lumea reală imaginea eterică pe care sufletul său o contempla atât de des. […] Aveau să se întâlnească în tăcere, ca și cum s-ar fi cunoscut unul pe altul și și-ar fi dat întâlnire, poate la una dintre porți sau în vreun loc și mai secret. Aveau să fie singuri, înconjurați de întuneric; și în acea clipă de supremă tandrețe, avea să fie transfigurat. Sub ochii ei se va dizolva în ceva impalpabil, și apoi într-o clipă va fi transfigurat. Slăbiciunea, timiditatea și lipsa de experiență îl vor părăsi toate în acea clipă magică”.
Dar Mercedes nu reprezintă decât un moment, înainte de o nouă revelație. Descoperă bucuria carnală, plăcerea abandonului, uitând preceptele ascetice de la seminar și abandonându-și definitiv vechiul eu, pe „micul Sthephen Dedalus”: „Voia să păcătuiască cu o făptură din specia lui, să forțeze o făptură să păcătuiască cu el și să exulte irezistibil în întuneric, o prezență subtilă și susurătoare ca un talaz revărsându-i-se peste zăgazurile sufletului’’. Dacă în prima parte personajul se afla în mijlocul celorlalți, observat în relația cu ei, analizându-și trăirile provocate de un factor exterior, acum se conturează interioritatea, oscilațiile permanente, principiile și gândurile, accentuându-se caracterul confesiv al romanului. Ceea ce simte și descoperă în sine prevalează asupra gesturilor și reacțiilor exterioare.
După borgia simțurilor, Dedalus regăsește necesitatea detașării de trup, prin revenirea la sinele profund. Își dorește să se curețe de cele șapte păcate de moarte pe care le făcuse, traversând o nouă stare de spirit, opusă celei anterioare. Rușinea, greșeala, spaima („Rușinea îl acoperea pe de-antregul,asemenea unei pulberi fine și scânteietoare de cenușă căzând neîncetat”) îl propulsează către un timp în care conștiința e acaparată de conceptele religioase, de moarte, Judecata de Apoi, iad și rai. Ajunge la o altă viziune, pe care o contemplă îndelung: conștientizarea păcatului. Din acest moment, viața lui ia o altă întorsătură: prin mortificare constantă vrea să înlăture amenințarea trecutului păcătos, fără însă a dori să urmeze calea sfințeniei. Bucuria spirituală, descoperită în post și renunțare, în viața ascetică, îl fac să uite rătăcirile anterioare:
„În scopul mortificării văzului, își făcu o obișnuință din a merge pe stradă cu ochii plecați, fără a privi nici la stânga nici la dreapta, nici în urmă. Ochii lui evitau orice întâlnire cu ochii femeilor. […] În scopul mortificării auzului, nu exercita niciun control asupra vocii sale, care începuse să i se îngroașe, nu cânta și nu fluiera, și nu făcea niciun efort să evite zgomotele care îi provocau o nervozitate dureroasă, precum ascuțitul cuțitelor pe piatră. Mortificarea mirosului era mai dificilă, întrucât nu simțea vreo repulsie instinctivă față de mirosurile urâte. […] În scopul mortificării gustului, își crease niște obiceiuri la masă de la care nu se abătea niciodată. […] dovada supremă a ingeniozității sale consta în mortificarea simțului tactil. Nu își schimba niciodată conștient poziția în pat, se așeza în cele mai incomode feluri, suporta răbdător orice mâncărime și durere.”
E un stadiu la fel de dureros ca cele anterioare, căci înstrăinarea de lume, mortificarea trupului, înseamnă și înstrăinarea de tată, de dorințele acestuia. Dedalus rămâne singur în căutarea unei ieșiri, a unei înălțări spirituale, ignorând lumea și pe ceilalți.
Abia în ultimul capitol, personajul descoperă, sub influența lecturilor, „frumosul”. Confesiunile despre artă sunt prezentate din perspectiva lui Dedalus într-o conversație cu un prieten de-al său:
„carnea ta a răspuns la stimulul unei statui nude, dar a fost, repet, un simplu act reflex al nervilor. Frumusețea exprimată de artist nu poate trezi în noi o emoție cinetică sau o senzație pur fizică. Aceasta trezește sau ar trebui să trezească, induce sau ar trebui să inducă, o stază estetică, o milă ideală sau o teroare ideală, o stază provocată, prelungită și în cele din urmă dizolvată de ceea ce numesc eu ritmul frumuseții. […] Ritmul, făcu Stephen, este primul raport estetic formal dintre variatele părți ale unui tot estetic, sau dintre un tot estetic din care face parte. […] A vorbi despre lucrurile acestea, a încerca să le înțelegem natura și să exprimăm, să recreăm din pământ brut sau din ceea ce produce el, din sunete și formă și culoare – aceste porți ale temniței sufletului nostrum – o imagine a acelei frumuseți pe care am ajuns să o înțelegem… aceasta este arta. […] Arta, continuă Stephen, este reprezentarea pe care omul o dă materiei sensibile sau inteligibile într-un scop estetic.”
Frumusețea artei subsumate frumuseții lumii e utima descoperire a personajului. Ea nu înlătură îndoielile lui Dedalus cu privire la experiențele pe care le-a traversat sau la cele pe care presimte că le va mai cunoaște, dar îl ajută să caute un sens.
În urma unei călătorii la Paris, are o ultimă revelație: nimic din ceea ce a trăit nu a fost de prisos, dar viața trebuie trăită în acord cu ceilalți, asemenea lor, urmând instinctul și necesitatea. Ultima propoziție a romanului: „Bătrâne tată, bătrâne architect, vino-mi în ajutor acum și de-a pururea!” subliniază revenirea la matcă, reîmpăcarea simbolică atât cu tatăl, cât și cu Dumnezeu, depășirea crizelor și reconfigurarea sinelui în acord cu legile umane și cu cele divine.
