În volumul său de poeme, Ucenicul soarelui, tradus anul acesta la Casa de Editură Max Blecher, Marko Pogačar consemnează pulsațiile contemporanului pe care îl ridică sub soare prin exercițiul scrierii unei poezii care emoționează și sfâșie în același timp. Pentru poetul croat nimic nu e mai fecund decât simplitatea care transformă lumea într-un ansamblu al lucrurilor mărunte ce îi dau sens. El este chiar ucenicul soarelui, iar poezia îi urmează supunerea. El așteaptă călăuzirea, aflându-se sub îndrumarea unui meșter real și, totodată, metaforic, sub cea a unui soare care își exercită lumina violent, puternic. Deși aflată inițial sub tutela soarelui, în calitate de învățăcel, parcurgând un drum al inițierii, poezia reușește în cele din urmă să ajungă la fel de atotputernică precum lumina celor din care s-a alimentat, a omului și a soarelui. Prin aceste poeme adunate, documentând vieți obișnuite, însă încărcate de sens, Marko Pogačar reușește să împlinească real datoria timpului.
mi-am pus pielea sub cuțite, tâmpla pe șinele de tren,/ am lins osul și cărbunele și un gard de gheață, ca limba/ să nască propria rană, să renunț. am știut cine rănește rana.
Despre cuvânt, poetul croat ne spune că fără el nu e nimic. Vocea poetică se află tot timpul în urmărirea cuvântului care naște, care transformă, care face un rău insesizabil convertind toate lucrurile în bine. Poate asta e forța însăși a poeziei lui Marko Pogačar – se ascunde mereu la limita dintre bine și rău, realizând jocuri, schimburi de rol până când fiecare forță capătă ceva esențial și etern din cealaltă. Răul care derivă dintr-un bine mincinos, contrafăcut este acceptat cu promisiunea supraviețuirii realității. În măsura în care această poezie se scrie din reziduurile unei lumi, tot ea se chestionează pe sine însăși, își caută sensul. Literatura era o arhivă plină. Literatura e pentru Marko Pogačar o pasăre care arde, e transformarea continuă a materiei în energie și invers, o seducție totală. Pentru poet, realitatea arde cu rapiditate, iar scrisul este combustibil pentru o ardere modestă, constantă, dar și extinctorul care face posibilă observarea celor rămase, a urmelor arătând că acolo a fost foc. Aici, cuvântul și poezia sunt numitori comuni ai tuturor timpurilor, însă mersul acestor lucruri, consemnarea și supraviețuirea lor depind doar de om.
și ai întrebat de ce scrii/ doar despre timp, de unde atât de multă toamnă, ce importanță/ au toate acestea, timp există în abundență și fără poezie.
În Ucenicul Soarelui, timpul înseamnă doar întâmplare, fapte, iar monitorizarea acestuia își găsește un scop pur istoric – pentru că zilele au putrezit în pătrățelele calendarului, pentru că timpul, cu ale sale măsurători prestabilite, își pierde, de fapt, din timp, din el însuși. Împietrirea omului sub constructul timpului închipuit tot de om și perfecționat orbește prin exercițiul rutinei, prin exersare mecanică, pierde curgerea imediată, urgentă a vieții care pâlpâie din fiecare colț de realitate.
Poeziile lui Marko Pogačar fie sunt încărcate de o sensibilitate a observării mișcărilor, a anotimpurilor, a imaginilor adânc înrădăcinate în pereții ochiului, fie devin active și reactive, desfășurând o stare de alertă și de indignare față de erori sociale precum instituțiile medicale, salariul minim, catolicismul exercitat în școli, patriotismul. Astfel, ucenicia față de soare e și revoluționară, e o datorie, e opoziția față de lozinci: ridicați-vă, voi cei disprețuiți la locul de joacă, ridicați-vă/ voi cei umiliți în groapa cu nisip.
Cine s-a născut, născut este devine o condamnare și o datorie, un fapt cert, ireversibil. Pregătirea oarbă a oamenilor pentru orice va veni, pentru o ieșire în oraș, un anotimp, un sfârșit se împlinește prin mișcări automate, dublate de conversații pe măsură, de întrebări puse aproapelui lumii sau departelui ei. Căci aici toate lucrurile sfârșesc prin a fi ceea ce sunt: de unde, brusc, această aplecare spre timp, întreb, acest talent/ pentru moarte;/ o fi deja timpul, nu aveam noi și alte talente?
Învață limbile pe care nu le știu, vorbește-mi/ lucrurile pe care nu vreau să le aud./ fii legătura cu lumea adevărurilor plicticoase, de exemplu/ a faptului că duminica e duminică, Croația Croația.
Poezia se înfățișează pentru Marko Pogačar ca un șantier de lucru intern, însă mereu născută în afară, încolțită dintr-o realitate mistificată în conștiință, din putoarea ca suflare a lumii. Vocea poetică ascultă atent numele lucrurilor și învață de la ele, așa cum se va pricepe în cele din urmă să le (și) piardă, să le dea drumul tuturor înțelesurilor. În Ucenicul Soarelui e aproape tot timpul toamnă, umezeală, seară, iar locurile despre care se scrie poezia sunt, deseori, insesizabil schimbate. Ele descriu simplitatea gestului, a momentului, sunt încărcate cu lumină și cu o vibrație vie, precum micul-dejun care sfârâie, drumurile la piață, un băiat care plimbă o pisică, munca robotică din gospodării, toate având frumusețea dobândită prin forța cuvântului. Metafora portocalelor sau chiar poezia este „mistificarea nesănătoasă a unei scene cotidiene”, așa cum se întâmplă cu multe obiecte ce par a-i vorbi poetului. Forma obiectelor și rolul lor în lume îi alimentează gândurile și poezia – poezia care întreabă obiectele și păsările ce limbă vorbesc, cum cântă și care se afundă într-o singurătate lipsită de modestie. Întâlnirea lumilor este și întâlnirea obiectelor, așa cum talpa atinge papucul, așa cum o lume o învață pe cealaltă să existe. Există aici nevoia de a vorbi, de a folosi cuvinte doar pentru a crea alte lumi mici, pentru a schimba cu totul și cu totul fațadele realității, chiar dacă uneori toate acestea se întâmplă într-o limbă noduroasă./ și limba taie calea ca vulpea.
Știu multe cuvinte dar numai patru, doar patru./ patru cuvinte bune. (…) doar cuvântul bun și bun și bun și bun/ zumzăie și zburdă.
Marko Pogačar nu își împacă vocile distincte din interiorul poeziei, însă senzația certă este că uneori acestea se domolesc de la sine, rămânând în urmă doar calmul celei care admiră lumea și o împiedică din rigiditatea univocă, pentru că a iubi e cel mai simplu, tot restul e atât de greu. Deși explorând constant revolta și nemulțumirea, poemele devin locul cel mai potrivit pentru durere. În ele rana e bucurie fiindcă o poți fura de la celălalt, fiindcă o poți împărtăși. În volumul Ucenicul soarelui nici moartea nu mai pare spectaculoasă. Ea este doar un lapsus, o greșeală care scoate în lumină imperfecțiunea făuritorului – cu ce seamănă pământul: cu boaba de mazăre uitată în buzunarul/ pantalonilor,/ spălată de o sută de ori.
P.S. Cu Marko Pogačar ne-am întâlnit anul acesta la Festivalul Internațional de Poezie și Muzică „poezia e la bistrița”.
*Denisa Grădinaru, fost redactor-șef Alecart, membră a Colegiului Alecart, este studentă în anul al II-lea la Facultatea de Litere și colaboratoare a revistelor sibiene EUPHORION și APLAUZE, unde publică recenzii de carte sau cronici de teatru . În liceu, a fost olimpică la română și logică și a obținut, în clasa a XII-a, Marele Premiu la Olimpiada Universitară de Literatură – Chișinău.
Sursă foto: https://www.facebook.com/CdEMaxBlecher/?locale=it_IT
