Precum moartea-i de crudă dragostea.
Tulburător, sfâșietor, dens, obligându-te să te întrebi ce înseamnă dragostea, vulnerabilitatea, ce presupune a fi normal, cât din ceea ce facem în numele binelui personal sau al unei comunități mai largi, în numele progresului, al bunăstării sau al puterii e consecința egoismului sau doar inconștiență, Uimire e o radiografie atentă, sensibilă a relației dintre un tată și fiul său Robin care suferă de o tulburare din spectrul autist, nenumită, căci când o afecțiune este numită în trei feluri de-a lungul a trei decenii, când are nevoie de două subcategorii ca să acopere simptome total contradictorii, când, în decurs de o singură generație, trece de la zero cazuri la cea mai frecventă boală a copiilor din această țară, când doi medici diferiți prescriu trei tratamente diferite, ceva nu este în regulă. Un tată, un fiu și relația dintre ei urmărită pe parcursul unui an și jumătate. O analiză a responsabilității și a manifestărilor sensibilității unui băiat de nouă ani care percepe cu acuitate tot ceea ce se întâmplă în jurul lui. Tot ceea ce se întâmplă cu lumea din jurul lui. Un băiat care și-a pierdut mama într-un accident și un bărbat care e convins că dragostea și grija sunt suficiente, chiar și atunci când totul se încăpățânează să demonstreze contrariul. Povestea unui experiment, a posibilităților și a limitelor științei. Un roman conținând o suită de întrebări cutremurătoare: Ce am alege să facem dacă ni s-ar oferi posibilitatea de a ni se controla într-o anumită măsură mintea și ce se întâmplă atunci când acest lucru încetează brusc? Merită jumătate de an de echilibru un părinte și un copil confruntat cu dificultățile de adaptare, cu crizele, cu tăcerile, cu violența imposibil de controlat față de ceilalți, dar și cu neputințele unui sistem de a integra și de a înțelege astfel de persoane altfel decât apelând la medicație invazivă? Când dezastrul se produce, cum se poate trăi mai departe? Există vinovăție sau doar neputință? Uimire e în egală măsură un avertisment asupra dezastrelor pe care le provocăm tuturor celorlalte specii, a intereselor meschine, a avalanșei de rău pe care o facem fără a ne întreba cu adevărat până când și care sunt consecințele. E un roman în care dimensiunea științifică și cea profund umană coexistă. E cartea în care mintea unui om de știință, a adultului și a tatălui se întâlnește și se ciocnește cu mintea unui copil a cărui inteligență și sensibilitate sunt fundamental diferite, chiar dacă modelate de tiparul genetic.
Astronomia și copilăria au multe în comun. Amândouă sunt călătorii pe distanțe imense. Amândouă caută fapte care le depășesc puterea de înțelegere. Amândouă teoretizează sălbatic și acceptă ca posibilitățile să se multiplice la nesfârșit. Amândouă sunt umilite la fiecare câteva săptămâni. Amândouă acționează împinse de ignoranță. Amândouă sunt întunecate de timp. Amândouă sunt mereu la început.
Robin e un băiat neîmpăcat cu lumea. Diferit de ceilalți, cuprins de o tristețe pe care nici măcar frumusețea cerului nu o poate îmblânzi. E cerul căruia tatăl încearcă să îi descifreze misterele, de unde caută să prindă posibilitatea de a exista alte forme de viață. Cer pe care amândoi îl privesc cu scepticism și infinită speranță. Doar luciditatea unui om de știință și ascuțimea percepției unui copil de nouă ani pot face să coexiste cele două trăiri. Vegheați de 400 de milioane de stele ale galaxiei noastre pe care le privesc de pe Munții Great Smoky. Acolo unde începe și se sfârșește totul. Acolo unde interesul pentru toate formele de viață, uimirea în fața diversității naturii, miracolul coexistenței atâtor specii de floră și faună potolesc pentru un timp tulburarea lui Robin, incapacitatea lui de a se adapta, de a face față comportamentului colegilor de clasă, agresivității lor, imposibilității de a-l înțelege și accepta. Acolo unde, înainte de nașterea sa, mama pe care a pierdut-o fusese cu tatăl lui și privise păsările de care fusese mereu atrasă și o mulțime de specii pe cale de dispariție pentru care luptase ca avocată și activistă de mediu. Acolo unde, peste un an și jumătate, Robin își va pierde viața, înghețat, în încercarea disperată de a distruge niște tumuli care apăruseră în apele râului învolburat unde el însuși se scăldase cu ceva timp în urmă și unde fusese convins că o văzuse pe mama lui transformată în salamandră. Pentru că tumulii erau cel mai mare rău care se putea întâmpla unui râu.
Într-adevăr, spuneam povești noi, pământenii. Născoceam mereu, apoi dovedeam întregului univers că e adevărat.
Tată și fiu. Nenumăratele întrebări ale lui Robin. Felul de a-și manifesta uimirea și interesul față de orice. Unele, fruste și naive, încercare exasperată de a umple un gol, de a simți, de a înțelege și de a trăi ceea ce a fost viața Alyssei. Altele, de o tulburătoare maturitate. Întrebări care să-l ajute să înțeleagă cum funcționează lumea și de ce oamenii sunt atât de diferiți de toate celelalte specii, singurii care simt și fac răul, singurii care nu pot să se pună nicio clipă în locul celorlalte forme de viață. Întrebări menite să-l ajute să trăiască cu absența a ceea ce nu mai poate niciodată avea, de a păstra un timp cât mai îndelungat o amintire. Întrebări neliniștitoare despre cine suntem. Despre diferențe și asemănări. Alternând cu momente de absență, de pierdere, cu violența îndreptată asupra colegilor, cu spaima față de necunoscuți, cu neputința de a-și controla emoțiile. Și infinita răbdare a tatălui. Apoi necesitatea de a lua o decizie. Pentru a-și proteja fiul de ceea ce sistemul știe despre cei asemenea lui Robin. De fapt, despre ceea ce nimeni nu poate să știe dacă nu este părintele unui astfel de copil.
Nici un părinte responsabil nu își transformă copilul într-o marfă. Dar zece mii de copii cu noii ochi ai lui Robin ne puteau învăța să trăim pe pământ.
Cea mai zguduitoare parte a cărții urmărește evoluția lui Robin, relația cu tatăl și cu lumea din jur din momentul în care băiatul este înscris într-un program experimental în care participă la ședințe de neurofeedback decodat, pe baza unei înregistrări păstrate dintr-un proiect științific la care luaseră parte anterior părinții lui. Astfel, Robin devine un băiat care învață ce este fericirea de la mama lui moartă. Schimbările de percepție, felul de a reacționa, capacitatea de a asimila cunoștințe, dorința de a se implica în atragerea atenției asupra viețuitoarelor aflate pe punctul de a dispărea, starea de calm și de bine corelată cu uimirea în fața incapacității celorlalți de a pricepe ce se întâmplă și ce li se întâmplă, acțiunile pe care le face în acest sens, de neînțeles pentru oricine mai puțin pentru tatăl său sunt contrapunctate de uimirea bărbatului care vede cum Robin se transformă treptat în altcineva. Care pare a fi chiar Alyssa. Ca și cum cei doi ar fi interconectați. Între liniștea tatălui care constată evoluția pozitivă a fiului și îngrijorarea adultului ce descoperă în copilul lui ceva care nu era și nu putea fi în mod firesc acolo, o distorsionare a realității, o incapacitate de a mai vedea, de a mai simți și altceva în afara stării de bine induse stă o parte din tensiunea romanului lui Richard Powers. Dar dincolo de acestă modificare de personalitate și de potențialul ei medical și nu numai, cartea ridică și alte întrebări. În ce măsură poate fi cineva, cu atât mai mult un copil, expus public în vederea strângerii de fonduri care să subvenționeze în continuare experimentul? În era digitalizării și a performanței științifice mai poate exista cu adevărat protecția datelor personale? Cât de ușor putem fi identificați atunci când ceilalți doresc cu adevărat să ne afle identitatea? Cât este interes real al canalelor media pentru știință și cât goană nebună după senzațional? E moral să putem fi controlați neuronal, setați în funcție de inteligența artificială, chiar și în numele interesului medical? Ce se întâmplă cu toți cei participanți la experiment atunci când fondurile sunt tăiate și un astfel de program este interzis? E adevărul necesar întotdeauna în relația părinte copil? Ce înseamnă, de fapt, adevărul? Știm cu adevărat cine este cel de lângă noi, putem să îl cunoaștem și să îl înțelegem, să îl ajutăm? Sunt multe astfel de întrebări pe care romanul lui Richard Powers nu ezită să le ridice. Întrebări la care nimeni nu are și nu va avea niciodată un răspuns. Pentru că, în cazul tatălui lui Robin cel puțin, este vorba despre necesitatea de a face suportabilă viața copilului său. Cu toate consecințele ce decurg de aici. Cu înfrângerea inerentă. A încercării astrobiologilor și fizicienilor de a păstra interesul guvernului pentru căutarea semnelor de viață în spațiu cosmic, a echipei doctorului Currier de a-și continua programul de cercetare. A tatălui de a-și proteja fiul de el însuși. A lui Robin de a face față recăderii în starea inițială.
Finalul e la fel de bulversant, la limita dintre nebunie și singura soluție posibilă, aducând în discuție atașamentul, nevoia de a te agăța de orice pentru a fi alături de cel pe care-l iubești, disperarea de a accepta o soluție oricât de nebunească atunci când, ca părinte, te confrunți cu limita, când devii neputincios.
Tati? Dacă ai pleca pe mare sau la război… Dacă ți s-ar întâmpla ceva… Dacă ai muri… Eu m-aș opri și m-aș gândi cum ți se mișcă mâinile când mergi și-atunci ai fi tot aici.
Adevărul este că nimic nu e confortabil în romanul lui Richard Powers, nimic simplu, nimic nu are un răspuns definitiv. Iar latura aceasta umană este dublată de un joc al posibilităților științifice grefate pe realități ale timpului pe care îl trăim, de inserții care propun o călătorie fascinantă în lumea astrobiologiei și a medicinii moderne, a formelor încă necunoscute de viață, a unor planete fabuloase în care Robin și tatăl lui „călătoresc” pentru a putea testa și a înțelege diversitatea, limitele cunoașterii umane, ale gândului nostru despre univers. Dar dincolo de acest joc, dincolo de tonalitatea întunecată a meditației asupra felului în care a evoluat societatea umană rămâne gândul profund umanist, o încredere aproape oarbă în infinitele lumi pe care le adăpostim în noi înșine. E gândul formulat de Olaf Stapledon și recuperat de tatăl lui Robin atunci când băiatul îl întreabă dacă spațiul cosmic sau cel interior e mai mare: Întregul cosmos era infinit mai mic decât omul în întregul lui… întreaga infinitate a omului influența fiecare clipă a cosmosului.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Foto: pictură de Ioniță Benea / colaj de Catrinel Pîndaru
