de Vlad Țundrea
Când condiția și viața te strâng cu ușa, te duci acolo unde e nevoie de orice tip de muncă, fie ea calificată sau necalificată. Nu te duci neapărat acolo unde îți e truda mai apreciată, ci ai să te îndrepți spre locul unde știi sigur cât ai să câștigi sau că măcar nu te exploatează cineva pe degeaba, nu te pune nimeni „să suferi pentru firmă” doar ca să te treacă prin școala vieții.
Tu ai familie și copii, iar școala vieții se desfășoară acum, când încerci să îi dai lu fiică-ta haine ca să crească fără cicatrici sociale, încerci să strângi cumva o miniavere și visezi la momentul în care copiii tăi nu o să trebuiască să se chinuie cum faci tu acuma. E firesc, începe lumea să creadă că se merită în afară, dar nu se merită. Pentru omul cu familie, pentru omul învățat la cozi, în autobuz, în maxi-taxi spre Cuca Măcăii; pentru muncitor, fraților, e un calvar să își schimbe casa, să își rupă spatele în nu știu ce țară, în timp ce familia i se dezbină acasă și vrea tot mai mult. Băiatul își ia chirie în provincie și bea prin Bază toți banii munciți de părinții transfigurați de o viață din care încep să nu mai înțeleagă nimic.
M-aș plânge și eu cot la cot cu alții de țara asta unde până și ideile bune devin proaste, parcă din inerție, din plăcerea de a se critica pur si simplu. Aș invidia sincer Audiul A6 luat din (sau în) Germania pentru că shi mia îmi place Audi, dar cine pleacă de disperare în străinatate nu e de invidiat. Că se umple în vacanță plaiurile noastre splendide de români italienizați, italinizați, italienați? – asta e altceva, contribuim cu toții la o prosteală de import care ne deranjează atât de mult, încât ce facem? Plecăm! :))) Pleacă, frate, da fă-mi și mie ordine în țară, să simt că se chinuie românii de peste hotare să ne ajute. Și la o adică, dacă simți că ai un cuvânt de spus, de ce nu mi-l spui pe românește, aici unde contează? Chiar am ajuns atât de deștepți, încât nu mai există colectivități? Orice miros de spirit de echipă nu înseamnă decât că cineva are un interes personal
la fel de meschin și neînsemnat ca întreaga lui făptură pentru întregul nostru Univers. Trăim între pereții între care ne naștem și individualismul ăsta îi armează cu fiare absurd de groase și îi cămășuiește cu straturi de aroganță nejustificată. Observ că sunt la modă ochelarii ăia pentru cai, ca să vadă ei decât înainte. Așa, cu cornu’ înainte, avem impresia că ni se cuvine și că știm ce nu am învățat.
Eu cred că mulți dintre cei care pleacă se alintă, pentru că dacă nu pui osu’ la treabă, nu poți pretinde altora nimic. Eu cred că o parte din viețile formate peste hotare sunt o minciună frumoasă, pentru că nu prea cred în nestatornicie, oricât de sălbatică și de atractivă și de romantică și de complexă o prezintă cărțile și filmele. Nu cred în ea tocmai din cauza unor alintați melodramatici și megalomani care își fabrică poveștile de viață și atitudinea în cel mai stupid și primitiv mod: imită filme și cărți de duzină; și cu ocazia asta strică tot farmecul unei idei până la urmă. Serios, dacă aveai impresia că Johnny Depp e interesant chiar și în viața reală, Tim Burton îți face greață povestindu-ți basmele sale suprarealiste și gri, distopice și comice, însă de la o vreme – leneșe și facile – iți face greață de Johnny Depp și de machiajul lui de clovn crescut cu Extasy de Lady Gaga și de accentul lui de veșnic curios și indecis și gata; dacă îmi plăcea Don Juan, acuma i-aș scoate bărbăția aia interesantă pe gură. Păcat de el și păcat de „living on the edge”; pentru că le strică farmecul niște hipsteri cu bani.
Păi, și noi de ce facem ulcer la servici? Ca să poată să fie Pompiliu veşnic studențaș în vreo Anglie din cauză că nu știe încă ce vrea de la viață? Ca să își cumpere boracii din Underground ochelari cu ramă groasă? Ca să se alinte lumea cu fulare pe la workshopuri care nu rezolvă nimic? Repet, nevoia te poate aduce în orice colț al lumii. Dar ciudat e că pe ăștia care nu simt încă ce e cu ei nici pe la 30 de ani, lenea îi aduce prin cele mai sexy locuri. Ce, nu ți-ar plăcea să te regăsești prin Tibet sau India? Nu știu de unde au ei bani de povești interesante, dar eu îmi pierd răbdarea cu vegetarian veganii care descoperă absolut în fiecare zi realități esențiale despre ei și lume într-un nor de marijuana (cenzurați dacă trebuie), ascultând muzică aleasă. Pentru mine, discuțiile despre esențial cu care să aburesc vreo fata (să aburești un băiat ar fi suspect) s-au rărit considerabil când am avut marele noroc să muncesc. Asta nu înseamnă că nu aș mai vorbi despre religie și avort, dar nu ca un arogant pseudosensibil, proaspăt venit din Africa, din cea mai interesantă cambuză dintre cambuzele interesante.
Lume faină, oameni faini, locuri faine, ia-mă nene, tripuri palpitante, distracții spontane și aventuri înflăcărate” – într-un cuvânt, frecare de mentă, unde singurul lucru interesant e anonimatul în care tu parazitezi casele altor hipsteri și bei ceaiuri cu gingseng pe pernuțe împletite. Bravo, dacă nu ai probleme în familie, atunci nu ai nicio scuză pentru risipa pe care ai făcut-o citind și învățând. Am fost și sper să nu mai trec prin momente în care aproape că mă vedeam un leneș cu potențial, un leneș care prin lene va ajuta. Văd și acum puterea și atracția lenei, dar una e să discuți productiv și alta e să crezi orbește. Am un discurs dezordonat? Îmi cer scuze, dar mă grăbesc să sufăr un pic pentru firmă. Măcar acum cât sunt în formă. Sunt așa de ocupat, încât am lăsat onoarea de a scrie pentru a fi citit cam în ultima secundă. Interesant, nu? E chiar cool; să mă suspecteze lumea de ulcer și eu să fac pe nepăsătorul cu voi.
Păi, dacă apucam să am grijă de mine și de cum mănânc și să mai și muncesc, aș fi crezut că sunt în altă țară :))
…poate va continua
Foto: Schita Izabela Pavel
Articolul poate fi citit si pe www.alecart.ro si in editia tipărită Alecart 9.
