Când mă gândesc la marea frumusețe a lumii, umanitatea mă întristează.
O izbă închiriată peste care să se reverse sunetele clopotelor bisericii. O casă unde să aștepți, în liniște, moartea. O să citesc, o să mă gândesc și, poate, chiar o să scriu un pic. În loc de asta, o călătorie cu trenul spre niciunde, o fugă teribilă și febra care îl obligă să rămână într-o gară mică, prăfuită: Astapovo. Gara aceasta, aflată parcă la capătul lumii și locuința șefului de gară în care bărbatul de 82 de ani și-a trăit ultimele zile au rămas în conștiința tuturor. E aproape sfârșitul anului 1910, 20 noiembrie. Lev Tolstoi moare. Pe lângă moștenirea literară, rămân controversele legate de ultimii ani de viață. Cele despre care depun mărturie jurnalele, nenumărate scrisori, consemnările celor apropiați, biografiile scrise despre viața sa, dar și despre cea a Sofiei Andreevna Tolstoia, soția lui Lev.
Romanul lui Jay Parini, reeditat în colecția Raftul Denisei anul acesta, e un document zguduitor despre ultimele luni din viața unui om. Deși atent documentat, nu intenționează să recupereze adevărul, ci să recreeze un posibil adevăr, să facă inteligibilă drama acestui bărbat, cel mai iubit și mai temut scriitor rus, și a familiei lui, ruptura tot mai radicală dintre cei doi soți, decizia lui Tolstoi de a părăsi Iasnaia Poliana, moșia și casa în care s-a născut și unde a trăit întreaga viață și pe Sofia Andreevna, femeia cu care a avut 13 copii. Decizia de a se elibera de o viață imposibilă, de a încerca în sfârșit să suprapună viziunea despre viață și echitate socială cu traiul aristocratic pe care îl duce. Sau poate e doar gestul unui om exasperat, sfâșiat între vinovăția de a-și părăsi soția și nevoia de puțină liniște. Căutând ca măcar acum, în ultimele momente ale vieții, să lase acel ceva care scânteiază în mine uneori să stea mai presus de voința inflexibilă a Sofiei Andreevna, de isteria și de paranoia ei, de interesele, mai mult sau mai puțin mercantile, ale celor din jur, de încercările tolstoienilor de a-l îndepărta de ai lui, de tot ceea ce însemnase viața de familie în ultimii ani.
„El simți ceea ce simți uneori într-un vagon de cale ferată, când ți se pare că mergi înainte și de fapt mergi înapoi, iar pe urmă, îți dai seama deodată de adevărata direcție.” – Moartea lui Ivan Ilici
Ultima gară nu vrea să facă dreptate nimănui. Și nu doar pentru că resorturile psihologice ale unui astfel de gest sunt imposibil de înțeles până la capăt, ci pentru că, indiferent cât ai dori să vorbești doar despre omul Lev Tolstoi, nu ai cum. Tolstoi nu era un bătrân oarecare ce trecea printr-o criză existențială, nu era un simplu moșier atras de idei reformiste, hotărârea lui nu vine brusc. Tolstoi e scriitorul și gânditorul care produsese deja o mutație în conștiința rușilor, care avea adepți, despre care se scria permanent, a cărui viață nu se trăia în culise, ci pe o mare scenă. Omul Tolstoi, cu viața lui supusă atâtor schimbări de viziune, nu se poate elibera de faima scriitorului Tolstoi. Și orice demers de a-i reconstitui existența, cu atât mai mult ultimii ani, nu poate decât să se transforme în construirea imaginii unui personaj. Ființa căreia îi dă viață Jay Parini e întru totul credibilă. Pentru că nu încearcă să știrbească mitul, aura proiectată asupra lui Tolstoi încă din timpul vieții, dar nici nu dorește să-i justifice faptele. De aceea, ca într-un proces juridic, tuturor celor din jur care au fost direct implicați sau au asistat la ceea ce s-a petrecut la Iasnaia Poliana în ultimele luni de viață ale scriitorului li se dă cuvântul. Și nu o singură dată, ci pe măsură ce zilele și săptămânile înaintează și cercul din jurul scriitorului pare a se îngusta până la a-l sili să ia o hotărâre. Sunt consemnate perspectiva Sofiei Andreevna, cea a Sașei, fiica cea mică a celor doi, a lui Valentin Bulgakov, tânărul angajat ca secretar, gândurile doctorului Makovițki și cele ale lui Certkov. Tolstoi însuși este prezent, prin recuperarea unor scrisori, a unor fragmente de jurnal, a unor discuții refăcute de autor din consemnările celorlalți.
„Se zbătea cum se zbate în mâinile călăului un condamnat la moarte, deși știe că nu va putea scăpa; cu fiecare clipă simțea tot mai mult că, în ciuda tuturor străduințelor sale de a se împotrivi, el se apropie tot mai mult de ceea ce îl îngrozește.” – Moartea lui Ivan Ilici
Punctele de vedere se întretaie, intențiile fiecăruia sunt puse în lumină, faptele și ceea ce stă în spatele lor, explicate. Imaginile și întâmplările se succed cu repeziciunile, toți au propriile justificări și propria perspectivă asupra planurilor celorlalți, măștile cad, niciodată pe deplin însă. Nu există un singur adevăr. Polifonia vocilor nu asigură obiectivitatea, nu ea este miza, dar conferă credibilitate. Cruzimea și orgoliul rănit, dorința de a-l apăra pe Liovocika de ceilalți și de sine (De ce l-aș împărți cu vagabonzi și șarlatani, cu storcători de bani și escroci? Totuși, trebuie să mă asigur că nu e tot timpul supărat. Tensiunea îl va ucide. E datoria mea de soție să am grijă să trăiască într-o atmosferă calmă.), egoismul de a-l avea doar pentru ea și gelozia, nevoia de a se răzbuna pentru toate dezamăgirile, o iubire foarte aproape de ură (Am dat fuga direct la iaz. Am vrut să-mi pun capăt zilelor, să-l fac să regrete tot ce mi-a făcut), care nu ezită să umilească și să acuze, permanent la pândă, mereu în ofensivă, disprețuind și pârjolind totul în jur, văzând în ceilalți, dar mai ales în Certkov, un rival și un dușman de moarte răsună din vorbele și gesturile Sofiei Andreevna: Un om care face treisprezece copii ne insultă când proclamă sfințenia celibatului. Mai ales când acest om s-a culcat cu Dumnezeu știe câte femei – sau bărbați. E scandalos, Lev Nikolaevici. Te faci de rușine când vorbești așa. Bulgakov, la rândul lui, e conștient încă de la început că un fum gros de bârfă înconjoară numele lui Lev Tolstoi și eu am inhalat acel fum, cu fiecare ocazie posibilă. Între șantajul lui Certkov, care îi cere să țină un jurnal secret în care să noteze pentru el tot ceea ce se întâmplă în casa celor doi soți, bănuielile Sofiei Andreevna, încrederea pe care i-o arată Tolstoi și iubirea pentru Mașa, ce contrazice teoriile bărbatului pe care îl admiră și ale adepților lui, Bulgakov va încerca, dar nu va reuși pe deplin, să stea departe de jocurile de culise, observând exasperarea tot mai profundă a lui Tolstoi și chipul încrâncenat de ură al contesei: Vrea să fiu acolo ca să poată scăpa de tensiunile familiale, bănuiesc. Certkov a devenit în ultima vreme de-a dreptul obsedat: apare în fiecare săptămână cu noi planuri de broșuri, manifeste, antologii, selecții. Mă îndoiesc de onestitatea motivelor sale, dar Lev Nikolaevici n-o face. Îl aprobă entuziast în toate. Sofia Andreevna n-a fost de niciun ajutor. Ea descoperă comploturi acolo unde nu există niciunul. De fapt, își închipuie că Certkov încearcă să-i scoată pe ea și pe copiii ei din testament, de parcă Lev Nikolaevici ar putea face vreodată așa ceva. Figurii ambivalente a Sofiei Andreevna i se alătură cea a lui Certkov, umil și înflăcărat, abil și perseverent, prietenul către care tânjește mereu Tolstoi, dar și un soi de Cicikov ce reușește să-și ducă în cele din urmă la îndeplinire planul: Franchețea omului, disponibilitatea lui de a-și exprima emoțiile, gândurile în mod clar și curajos n-au încetat să mă șocheze. Îl iubesc, într-adevăr, atât cât poți iubi un alt om. […] Eu însă îi voi propune să mă facă executorul operei sale. Înconjurat de atâția oameni și totuși infinit de singur, chinuit, obosit, rănit, văzând doar ceea ce îl lasă ceilalți să vadă din ei, Tolstoi dobândește o aură tragică. Pentru că e evidentă fisura dintre scriitorul și gânditorul Tolstoi și omul, bătrânul acesta prins în jocurile de putere ale celor din jur, în iubirea lor, în grijile și preocupările lor.
„Și deodată simți că ceea ce îl chinuise și nu putuse vedea limpede răsare acum dintr-odată, în toată plinătatea, din două părți, din zece părți, din toate părțile.” – Moartea lui Ivan Ilici
La întretăierea tuturor acestor mărturisiri se joacă și se reface, așadar, viața lui Tolstoi din ultimul an de viață, dar și fragmente din tinerețe, amintiri ale Sofiei Andreevna, ale primilor ani de căsnicie, scene senine sau dureroase de familie. Se prezintă modul de a gândi și de a acționa al scriitorului după criza religioasă pe care a traversat-o și din momentul în care devine tot mai preocupat de viața socială și spirituală a timpului, de nedreptățile moșierilor asupra mujicilor și de lipsa de viziune a țarului. Sentimentul de inadecvare între ceea ce crede și felul în care trăiește alături de familie, bucurându-se de o viață îndestulătoare în timp ce țăranii suferă și sunt nevoiți să ducă un trai mizer, starea permanentă de hărțuire întreținută de crizele Sofiei Andreevna, de grija ei pentru viitorul copiilor și al nepoților după ce Liovocika al ei nu va mai fi, comportamentul abuziv al acesteia, șantajul emoțional, gesturile incontrolabile, inclusiv încercările de suicid, puse pe seama unei posibile boli psihice, asaltul lui Certkov care reușește să-l facă pe Tolstoi să își schimbe testamentul pentru a lăsa moștenire poporului rus opera sa monumentală și a întări astfel influența politică a mișcării pe care o conduce, înstrăinarea fiilor mai mari, grija plină de tandrețe (dar ascunzând resentimente puternice atât față de mamă, cât și față de atașamentul tatălui pentru sora moartă prea devreme) a Sașei, calvarul în care i s-a transformat existența și imposibilitatea de a găsi liniștea pentru a putea scrie, toate conduc la momentul în care va părăsi Iasnaia Poliana și la încercarea disperată de a se smulge de lângă Sofia Andreevna. În ciuda sentimentului de vinovăție și a celor 48 de ani de căsătorie. Într-un scurt moment de respiro, însoțit de milă pentru cea pe care a părăsit-o, dar și de încrâncenarea ca de data aceasta să nu mai cedeze. Cu sentimentul izbăvitor al libertății, al demnității redobândite, când, în sfârșit fapta și viziunea despre lume i se pun de acord. E doar un moment, căci în această uriașă tragedie în care accentele grotești nu lipsesc, în care fiecare are propriile interese, deși toți îl iubesc și îl venerează în felul lor, spectrul bătrâneții, al oboselii și al uzurii dă asaltul final. Iar sufletul omului este eliberat. Momentele finale, în care Tolstoi e înconjurat, ca de un cortegiu de spectre, de cei care îl veghează, mai puțin de Sofia Andreevna ce nu e lăsată decât pentru câteva clipe lângă soțul ei, cu suita de medici încercând să-l țină în viață și sutele de ziariști care-i urmăresc respirația din spatele perdelelor camerei sărăcăcioase în care scriitorul se luptă cu boala sunt pe cât de grotești, pe atât de dureroase. Refăcut din perspectiva a ceea ce scrisese Tolstoi în Moartea lui Ivan Ilici, prin inserarea unui fragment semnificativ, sfârșitul scriitorului se purifică de tot ceea ce e derizoriu, rămânând impresia de liniște, de eliberare, dincolo de ultimele zvâcniri ale trupului chinuit.
„Da, n-am făcut ce trebuie, își spuse el, dar asta nu-i nimic. Se poate, se poate face ce trebuie. Dar ce este acest ce trebuie? Se întrebă el și deodată se liniști”. – Moartea lui Ivan Ilici
E aproape imposibil să nu te raportezi, citind romanul lui Jay Parini, la omul Lev Tolstoi pe care autorul îl creează ca la un personaj de tragedie. Un bărbat la capătul vieții, sfâșiat de dileme, hăituit, încercând să facă față asaltului iubirii celorlalți, intereselor lor, propriei faime. Un bărbat luptând să-și păstreze demnitatea, dar având limitele lui. Un om foarte singur printre atâția oameni, cei mai mulți punând nevoile personale și resentimente mai presus de liniștea lui. Un om care plătește prețul unei vieți pline de contradicții. La sfârșitul romanului, fiecare alege imaginea cu care să rămână despre Tolstoi. Deși, în cazul său, ea este lipsită de importanță, căci viața omului e pusă de mult în umbră de operă. Și posteritatea a avut grijă ca nu viziunea despre societate și biserică, nu utopiile legate de revoluțiile non violente sau propovăduirea castității să rămână, ci tocmai literatura, scrierile de tinerețe și de maturitate, cele realizate când Tolstoi se bucura încă deplin de viață și care fac dovada unei excepționale cunoașteri a sufletului omenesc, nu a mecanismelor lumii și ale puterii.
Din acest bâlci al deșertăciunilor care e viața fiecăruia, din ceea ce documentele au consemnat despre faptele tuturor celor care i-au fost alături în ultimii ani, din multul derizoriu ce însoțește orice existență rămâne imaginea unui om ca toți oamenii și a unui spirit excepțional, complex, contradictoriu, imposibil de înțeles până la capăt.
(*Nicoleta Munteanu, editor-coordonator Alecart, profesor MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)
