Ultima zi la FILIT: Gyӧrgy Dragoman și Dan Coman. Punctul care devine linie

O întâlnire ALECART de neuitat înseamnă o sală plină într-o dimineață de duminică, oameni îndrăgostiți de literatură și fremătând de emoție, dornici de a simți – pe lângă picăturile cuminți de ploaie – fiorul întâlnirii cu sufletul și mintea celor ce trezesc la viață alte suflete și alte minți, ascunzându-se în spatele unui personaj, al unei imagini, al unui vers. Adică a tot ceea ce contează. Acorduri ale piesei Numb, murmurul continuu al poveștilor de care o să ne amintim un an întreg de acum încolo și, nu în ultimul rând, vocile interioare ce își cer doza de emoție pentru ziua de azi. Toate alcătuiesc un fundal impalpabil, dar viu, o energie pe care doar în interiorul tinerilor îndrăgostiți de literatură o poți simți.

O să ne fie dor de acest murmur continuu, de așteptare, de fiorul (re)vederii, căci ne aflăm în ultima zi de FILIT 2017, la o ultimă Întâlnire ALECART din cadrul acestui festival uluitor, încărcându-ne complet bateriile pentru o lungă perioadă de timp, sperând (paradoxal) ca timpul să se dilate într-un Filit (Feel it!) nesfârșit. Și cum ceea ce am trăit în zilele precedente este departe de a putea fi exprimat în cuvinte, mulțumirile pentru toți cei care au făcut posibil FILIT-ul și, implicit, Întîlnirile Alecart la Filit sunt mai mult decât necesare. Este vorba în primul rând de redactorii ALECART și de toți cei care au făcut din FILIT un festival viu, din Iași un oraș ce respiră literatură și un oraș îndrăgostit de poezie și de proză deopotrivă. (Nicoleta Munteanu)

Invitații noștri de azi, Gyӧrgy Dragoman, autorul romanelor Rugul și Regele Alb, și Dan Coman, poet și prozator, prezent printre noi azi cu romanul (sau poemul) Parohia, au fost cei care prin prezența și cuvintele lor, ne-au făcut să simțim miros de portocale și pufuleți, să ne amintim de trecut și de ceea ce ne definește acolo și pe care noi, la rândul nostru, i-am provocat la un dialog netrucat, impregnat de curiozitate sinceră, toate în spiritul caracteristic alecartian.

„Dacă nu putem fi singuri, măcar însingurați să fim.”

Alina Vițel, elevă în clasa a IX-a, e cea care inițiază acest schimb de idei, prezentând ceea ce a însemnat pentru ea Parohia și cum se raportează la istorie, cum o înțelege din perspectiva lumii înfățișate de Dan Coman, istorie cunoscută anterior doar din manuale: Tăcerea, supunerea, neverbalizarea greutăților prin care treceai erau metode de supraviețuire în perioada comunistă. Aveai de ales între a fi pradă sau prădător. Nu exista cale de mijloc. Dincolo de tragedie și grotesc, de absențe și proiecții, cartea e o meditație de un lirism intrinsec, căci noi, oamenii, nu funcționăm ca individualități separate, ci ca un tot unitar.

Bineînțeles și romanul Rugul, cartea-pretext a întâlnirii cu Gyӧrgy Dragoman, s-a bucurat de o prezentare pe măsura sensibilității lumii pe care scriitorul din Ungaria o propune, o „lecție” despre prietenie, memorie, suferință, adevăr. Redactor ALECART cu experiență, Ioana Tătărușanu, ne-a introdus în lumea magică a bunicilor și nepoților, a poveștilor și vrăjilor. Dacă nu putem fi singuri, măcar însingurați să fim. Este un joc lingvistic ce reflectă fidel relația dintre Emma și bunica sa. Ele învață împreună fericirea și nefericirea, căci știu să își împartă singurătatea. Ioana rămâne cu acea imagine a mâinilor bunicii care desenează lumea și trăirea însingurată în făină, imagine a  feminității, a grației și frumuseții unei femei, chiar dacă aceasta este în vârstă. Cartea e o pledoarie pentru anamneză. Și la lectura ei rămâneți cu senzația unui vis ce se suprapune peste realitatea fiecăruia dintre noi, a fiecărui nepot care simte și trăiește la fel ca Emma.

Întrebarea Ioanei către autor deschide șirul unor lungi destăinuiri, momente emoționante și haioase deopotrivă. Întrebat în ce fel s-ar schimba structura afectivă a relației dintre cele două personaje principale dacă în locul bunicii ar fi fost bunicul, Gyӧrgy Dragoman mărturisește că după scrierea a trei pagini din roman și-a dat seama că vocea interioară a cărții era clar una de femeie și nu una de bărbat, cum crezuse inițial:

„în cartea mea (Rugul) nu este loc pentru bărbați. E o carte foarte feminină. Am fost surprins eu însumi că sunt într-o carte cu voci de femeie atât de puternice.” 

Chiar dacă este un prozator foarte bun, reprezentant al uneia dintre cele mai puternice literaturi europene din prezent și ale cărui cărți sună impecabil în română (Dan Coman), Gyӧrgy Dragoman are „o voce” pentru poezie care se aude cel mai bine în interiorul prozei pe care autorul maghiar o scrie și care reprezintă cel mai bun mod de a intra în capul și în sufletul lui pentru o clipă. De asemenea, spune Dragoman, provocat să pledeze în favoarea poeziei, poemul e ca medicamentul. Eu am o lista cu medicamente care sunt tot poeme. Viața noastră depinde de aceste „pilule”.

În contextul a două întrebări foarte interesante, Dan Coman ne vorbește despre spontaneitatea actului de a scrie, despre cum sesizezi prezența unor personaje abia la sfârșitul acestuia și despre cum îți testezi cititorii. Animăluțele Niniei și acțiunile lor reprezintă o manieră de a o descrie indirect pe Ninia. Am vrut să vorbesc cât mai puțin direct despre ea și să transmit stările ei prin mișcarea acestor personaje fără nume. Și în legătură cu absența primăverii din înșiruirea de anotimpuri ca titluri de capitole, autorul mărturisește că:

Parohia e (și) o carte despre absențe, din ea lipsește povestea renașterii, a reînvierii (…) E o carte întunecată care nu lasă loc primăverii.”

Dintr-o întrebare referitoare la absența tatălui din Regele Alb, se naște un moment emoționant despre frica de absență, dar, mai ales, despre cum e să scrii impulsionat cumva de această frică simțită măcar și pentru o singură noapte. Tot ce faci trebuie să doară, afirmă Dragoman. De cealaltă parte, poveștile cărților absolut demente cu personaje dezaxate ale lui Coman  (așa cum le definește el însuși), cele cu pufuleți, toate cu fundal de rock progresiv nu se mai termină și ascultătorii absorb toate detaliile, până la ultima destăinuire. De la călătoria imaginară alături de Maria lui Marin Mălaicu-Hondrari până la imaginea Emmei Watson proiectată peste personajul din Căsnicie sau umbra Emmei Bovary anulată de gerunziul limbii spaniole.

Tradiționalul moment muzical al Întâlnirilor Alecart este susținut de David Roman, elev în clasa a XI-a si Codrin Luncă, elev în clasa a XII-a, coordonați de profesorul Sergiu Sandu, de la Colegiul de Artă „Octav Băncilă”, partenerul Alecart pe care l-am avut alături în toate cele cinci zile de festival.

Și cum Alecart înseamnă emoție și dăruire, un ultim moment al întâlnirii este cel în care redactorii Alecart și toți cei care au trăit împreună cu noi fiecare minut din această săptămână, le mulțumesc coordonatorilor că există această frumoasă familie Alecart. Au fost lacrimi în colțul ochilor și zâmbete. A rămas amintirea a cinci zile pline. Nu e însă un punct, căci adevărata călătorie nu se termină niciodată.

Până la noi întâlniri, rămâneți Alecart!

P.S. Autografele oferite cu generozitate de autori la final au fost însoțite de acordurile pianului îmblânzit de colega noastră Ioana Stoian.

 

(*Tamara Bivol, redactor Alecart, este elevă în clasa a X-a, filologie, la Colegiul Național Iași)

Foto: Ilinca Zaharia-Lefter

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.