Ultima zi la „Poets in Transylvania”, festivalul-manifest. 22 pentru Frumusețe

Gândul pe care îl vom duce cu noi, dincolo de bucuria pe care acest festival a revărsat-o nu doar în intimitatea caldă a Librăriei Humanitas și pe străzile Sibiului, ci peste toți cei care au fost atrași de energia celor 22 de poeți invitați la festival, este că e o datorie să faci frumusețea să reziste, e o datorie să duci mai departe o flacără care te face să fii mai viu, mai adevărat. Iar zilele acestea, la Sibiu, flacăra s-a numit poezie. Iar cei 22 de argonauți aflați întru împărtășirea frumuseții au stat la aceeași masă, au împărțit aceeași scenă și au vorbit aceeași limbă. Limba poezească. (N.M.)

Poetry and Social Action

Cu o dezbatere, deja integrată tradiției la Poets in Transylvania, despre zonele în care poezia (arta, în general) și activismul socio-politic se întrepătrund, a început a treia zi a festivalului la Sibiu. Unde începe și unde se termină poezia în formele de protest, cum ar putea literatura și, implicit, scriitorii, să lupte pentru și să declanșeze schimbarea, prin ce elemente se caracterizează poezia activistă și care sunt gesturile prin care activismul social devine poetic, și, apoi, care sunt problemele pe care ar trebui să la rezolve acesta – au fost câteva dintre întrebările pentru care „22 pentru Frumusețe” au încercat să găsească un răspuns, într-o discuție moderată de Monica Cure, Radu Vancu și Ștefan Baghiu. Asemenea unor „protestatari” cu jucării drept arme în mână, au așezat apoi pe zidul lui Dan Perjovschi cele câteva consensuri și concluzii despre activismul sensibil în lume. (A.S.)

Fie ca existența voastră să nu fie jertfă pentru nimic

Seara a fost deschisă de Gonca Őzmen, iar versurile ei au răsunat ca un strigăt, ca un vaiet, ca o forță imposibil de stăvilit și ne-au reamintit ce înseamnă să tânjești spre libertate, să sapi adânc în tine pentru a găsi forța de a fi, de a vorbi firesc despre lucruri firești într-o lume nefirească. Puterea care țâșnea, reverbera și se învăluia de o feminitate deopotrivă misterioasă și colectivă, de aura unei lumi în care vocea individuală vorbește pentru alte sute de mii de voci care nu pot, nu știu sau nu au curajul să vorbească. Versuri pentru surori necunoscute și suflete bătând la unison pentru că poartă aceeași pecete a jertfei. Ironia pulsând, cuvinte care acuză dureroasele neadevăruri spuse ca adevăruri absolute: Noi – deși n-o să credeți – am ajuns în instanță / Verdictul, în Numele Poporului Turc: / Fie ca existența voastră să nu fie jertfă pentru nimic. Și regăsirea, comuniunea-împărtășanie cu și din celălalt, visând la o grădină deschisă, suflete ghemuite în sine, dar mai verticale decât în picioare: Noaptea ca două frunze învecinate, deși n-o să credeți asta / În noi înșine eram o viță mai mică, un fior în pergolă, un gard de doliu, / O gaură în colanți, un nasture căzut, un picior de / pantalon rupt / În noi înșine eram destinul unei grădini niciodată deschise / Consistența merelor din tartă, deși n-o să credeți asta // Mai adevărate ghemuite în noi înșine decât voi în picioare. Recuperând imagini din lirica turcă, din texte religioase sau filosofice, poezia lui Gonca Őzmen vorbește despre vinovați și vinovăție, despre sacrificiu și masacre, despre adevăruri contrafăcute și vise deșarte de mărire, despre apropieri și tandrețe, și gesturi care opun absurdului social și politic respirația la unison, clipa de frumusețe pură în care omul e doar om: Said spune revoluție (…) Said spune masacru. Părul meu prins. / Said și cu mine gurile noastre întredeschise. Inspirăm și expirăm moarte. Credem în Süleyman. Părul meu prins. // Dacă aș găsi o iubire, o iubire să mă amăgească / Părul meu prins cum e. Mut cum e. Clarobscur cum e. (N.M.)

nu o să plec din țară/ pentru că merit mai mult   

Andrada Strugaru, blândă și luminoasă așa cum numai poezia poate fi, îmi e prietenă. Poezia ne-a apropiat ca o scânteie care a declanșat firul roșu, iar declicul și continuarea sunt motivele pentru care între versurile Andradei sunt acasă. Vulnerabilitatea împarte lumea cu o linie dreaptă. Acuitatea atent măsurată, încadrată de expirații lungi și calde, este semnalmentul unei atenții pentru detaliu care eclipsează și fărâmițează consecvent preocuparea obsesivă pentru marile probleme ca întreg. Când mă gândesc la tine sunt o rană deschisă plină cu regret și risc. Aceasta este finalitatea unui proces îndelung de observație și asimilare, pe care răbdarea și, în același timp, durerea le frământă fără să le deosebească, trecând printr-o listare a miturilor și a clișeelor lumii occidentale ca printr-o reevaluare a propriilor vulnerabilități și conflicte interioare. Nu cred că te-am putut salva cum nu cred în brânza topită și carnea roșie care îți cresc cu 47 la sută riscul îmbolnăvirii de cancer/ în cofeina din coca cola sau cantitățile periculoase de îndulcitori sintetici din varianta. Frica de distrugere palpită lent, senzația e că ființa din poeziile Andradei vrea să își limiteze spațiul de expresie până la sfărâmare și autodistrugere, până când realitatea devine copleșitoare și totală, înghițitoare, definită doar de punctul fix în care omul s-a retras singur, înstrăinat, cu fricile și nedumeririle sale care se retrag și se împrăștie în și dinspre sine continuu. Ca să nu sparg nimic/ eu mă strângeam din ce în ce mai tare în pereți/ pereții se strângeau în mine. (I.T.)

hrănim animale cu animale – m-am gândit,/ văzându-vă dinții lipsă și palmele grase

Lirismul Malgorzatei Lebda se construiește în jurul prezenței tatălui și a motivului repetitiv al albinelor, ca element figurativ care incorporează deopotrivă moartea, visceralitatea, viața, familia. Tata pregătește stupul dadant/ spre adăpostire în tot acest timp cobor adesea/ în interiorul întunecos și ascult. Senzația situării într-un sat izolat, în care doar tatăl, fiica, albinele și morțile succesive, aproape întâmplătoare trăiesc și se întâmplă împreună este întreruptă de găsirea unui certificat de deces. Tatăl este, și de această dată, cel așteptat, ca un element care ordonează, deconstruiește și edifică realitatea, elementele ei de noutate, ascunzișurile și revelațiile ei. Printre documente vechi sora găsește un certificat de deces silabisim/ m a g d a l e n a  l e b d a/ îl așteptăm pe tata care trebuie să se întoarcă îndată/ de la râu. Glasul morților este, însă, mai ales glasul celor vii, chiar dacă stelar, aproape cosmic și vertical. Am vrut/ să-ți dau/ nume de asteroid să-ți spun magdalena. (I.T.)

iar este rândul meu să vorbesc/ eu ce sunt un organism ca oricare altul,/ o infinitate de posibilități, de celule/ ciocnindu-se unele de altele, o/ multitudine de impulsuri

Lumea organică, asemenea unui viscere sensibil, pare să se dezvăluie în versurile Mariei Sanchez sub semnul armonizării cu o natură-familie, încercând să integreze omul, profetul, fata, femeia, sora care încă își caută locul, lăsând universul să verse, prin fiecare pasăre, prin fiecare boare, prin fiecare strop de lapte sau de salivă, o lumină (im)proprie asupra fragmentelor dureroase din interiorul unei memorii hipersensibile. Privește pasărea scrie privește pasărea scrie și poți citi înmormântare, mamă, înmormântare, tată, înmormântare – frate, voiam să-ți pregătim cuibul cu lapte și salivă, frate, voiam să-ți pregătim cuibul și nu am binecuvântat nici carnea și nici prădătorul, frate, voiam să-ți pregătim cuibul și fără să vrem te-am strangulat, aduceam rămurele în gură, pietre în mâini, prea multe vene întrețesute cu pene și sare. Gesturile violente sunt contrabalansate de o anume blândețe a formelor de expresie și de fragilitatea imaginilor, poezia privită ca întreg devenind, la Maria Sanchez, însuși instrumentul (re)integrării și asumării tuturor celulelor vii ale lumii, în încercarea de a găsi liniștea libertății și a salvării. dar de fiecare dată când scriu/ mă contrazic/ pe mine însămi/ transformându-mă în sora,/ în profetul care se așază în fața/ păsărilor/ cerându-vă vă rog din nou// liniște// pentru că în final tac/ aripile fluturelui, fratele și/ rândunicile,/ Și e rândul meu să vorbesc. (A.S.)

Sfârșitul abisului înseamnă recâștigarea vederii

Pe Aboul Froushan l-am putut observa în cele trei zile de festival ca pe unul dintre acei (câțiva) oameni care, în absența oricărei umbre de artificialitate, își proiectează fiecare gest, fiecare gând, cât mai aproape de artă și poezie. Prin prisma acestei atitudini sau, mai bine-zis, a acestui instinct de îndată remarcat și remarcabil, am receptat versurile lui Aboul Froushan ca pe niște sinteze concentrate și intense – lumea este atent compartimentată într-o delimitare a experiențelor individuale sau colective, sociale sau romantice, iar în fiecare încăpere, printre lucrurile trăite într-un abstract mental, intelectualizat, sunt presărate oglindirile cele mai concrete ale obiectelor, sub forma unor ancore, sub forma unor portaluri care asigură o coerență aparte, o (de)curgere firească între interioritate și exterioritate, integrând sentimentul propriu într-un sentiment general și generalizat al umanității. E o masă/ care operează furnici/ în camera/ de mărimea unei mase de votanți// Impasul se simte/ în tremurul nopții/ Dar în lumina lunii…// Furnicile tot vorbesc/ Dar nimic nu progresează// Sunt ochi la dreapta/ Care nu înțeleg nimic// Chiar și când numerele cresc/ Ei scad// Și întreg statul/ Se prăvălește de pe masă// Superstatul este super ocupat/ Cu incomprehensibilitatea// Viermii ies la suprafață/ Plini de grosolănie și satisfăcuți/ Mai e jumătate de planetă/ Poate un sfert și totuși/ Nu e nicio revoluție. Mai curând decât în emoție, poezia lui Aboul Fourshan pare să (se) sculpteze într-un plan referențial-imagistic, care exploatează obiectul, observându-l îndeaproape, până la descompunere; aici sentimentul este o obligație a ansamblelor pictografice complexe, comunicându-și, pe alocuri, concluziile categorice. Dumnezeu e la fel ca un câine e un companion de/ suflet de casă de care iubitorii de pisici vor să se diferențieze/ În asta – multă dragoste și loialitate/ iubitorii de pisici dau numai dacă vor – / Fără empatie fără anduranță intensă// Poezia de asemenea e un spirit de casă/ Și într-o zi părăsește cuibul tău. (A.S.)

Las distrugerea să îmi umple prin cap deodată cu poftele/ o țigară la bucată costă 80 de ani singurătatea nu costă nimic

La Livia Ștefan primul lucru care m-a impresionat a fost felul în care, odată ajunsă pe scenă, pare să cadă pradă unei bruște transfigurări, în acea persona obsesivă și obsedantă, care mai curând bântuie decât locuiește în poezia ei: Laura Palmer s-a dat la mine/ I don’t do xanax/ I don’t do pokemon/ fac depresie pentru care beau/ depresie adevărată pentru care beau/ depresie frumoasă în care mă expun/ depresie pe care o construiesc/ ca o bacterie care-și construiește colonia ei de bacterii. Iar pentru această persona, singurătatea este pretextul din ce în ce mai straniu al rătăcirilor halucinante, al locuirii spațiilor, întotdeauna de o consistență schimbătoare, instabilă, în cel mai hipnotic mod: în fiecare cameră o rețea de prezențe-absențe/ în fiecare un nimic important/ în fiecare cameră/ în fiecare/ frica/ de/ tot. Trăirile adiacente – frică, dezgust, dependență și o inerentă nerăbdare continuă, revoltă mult prea resemnată pentru a fi furioasă – sunt materie senzitivă în care vocea poetică se îmbracă și se dezbracă după coordonări instinctive, impredictibile, până când acestea devin avataruri de sine-stătătoare, încercând să atingă aceeași destinație: (auto)distrugerile într-o lume apocaliptică deconcertantă: lumea se prăbușește/ seducția nu/ când lumea se prăbușește/ seducția nu/ poate oamenii care te-au abandonat știau ceva ce tu nu știi/ poate oamenii pe care i-ai părăsit știau ceva ce tu nu știi/ poate tu știi ceva ce nu știi. (A.S.)

Ultimele gânduri (preluate din prefața minunatei antologii de poezie „Poets in Transylvania” – 7th edition, 2019):

Ascultați-ne. Fiți împreună cu noi. Așa cum sunteți împreună cu toți poeții, dintotdeauna. Frumusețea ne va acuza & ne va reabilita pe toți împreună. (Radu Vancu)

 

(Au semnat Andrada Strugaru, Ioana Tătărușanu, redactori Alecart & eleve la Colegiul Național Iași, Nicoleta Munteanu și Emil Munteanu, coordonatorii proiectului Alecart & profesori la același liceu.)

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.