Patrick McGuinness atacă fragilitatea unei balanțe. O rană istorică, subiectiv cicatrizată pe ici, pe colo. Un britanic trezit în aburul unei Românii somnambule. “În noaptea aceea am dormit bine. Somnul celor neimplicați, a glumit Leo, deși de fapt nu era o glumă.”. În acest tip de somn se încadrează generațiile de după ’89, acelea care nu au trăit nici măcar ultimele o sută de zile ale comunismului în România.
Romanul de debut al lui Patrick McGuinness, Ultimele o sută de zile (editura Polirom, 2012), propune o altă fațadă a comunismului. Regimul prezentat din perspectiva unui britanic, abia sosit la București, pentru un post de profesor. McGuinness scutește generațiile lăsate pe dinafară de o căutare ”pe pipăite” prin trecutul comunist și le introduce în nihilismul unei societăți atât de litigioase.
Nuanța autobiografică a romanului proiectează asperitățile regimului comunist asupra cititorului. Protagonistul se comportă ca un spectator. O prezență ubicuă în cele două Românii pe care le va cunoaște intercalate în permanență, dar negându-se reciproc. România oficială, socialistă, păzită și protejată de figura totemică a soților Ceaușescu. Și România coruptă, de contrabandă, în care oricine are un preț. Limbajul cămașilor de firmă și al mărcilor de țigări ajunge să fie un must. ”A așezat pe masă un pachet de țigări Kent. Acestea erau moneda de schimb aici, lingoul tabagic; să le scoți la vedere era un semn că dorești atenție specială și că ai posibilitatea să plătești pentru asta.”. Nu numai țara este dublată, ci tot ceea ce se încadrează în spațiul ei. Paradele lui Ceaușescu, viețile duble pe care le duc personajele ca un dat firesc, cartea lui Trofim sau casetele lui Leo O’Heix. Aşadar, ”niciodată nu ştiai dacă înţelegeai sensul adevărat sau dublura sa”. Această dublare va aduce, în final, revoluţia. Pe termen scurt, însă, sporeşte o pază inutilă secondată de un cinism acut, dezvoltat aproape natural în fiecare ins. Personajul ajunge la o concluzie demnă de un umor trist: ”Asta e o ţară în care cinzeci la sută din populaţie stă cu ochii pe ceilalţi cinzeci la sută. După care fac schimb”. În fond, nepăzind nimic, ci doar amintind lumii de existenţa unei permanente paze.
Comunismul este prezentat ca un maraton al construcţiilor instabile. De la reflexul personajelor de a privi peste umăr, până la clădirile care apar peste noapte distrugând eligibilitatea hărţilor. ”Totul se făcea dintr-un capriciu, dar un capriciu care avea nevoie de sute de macarale, excavatoare si buldozere, zeci de mii de muncitori şi tone de beton, ca să se exprime capriciile puterii”. Până şi muncitorii Bucureştiului îşi slefuiesc spontaneitatea sub supravegherea ameninţătoare a miliţiei şi a regimului. Clădirile apărute din senin sunt monumente ale comunismului, care îi comprimă esențele. ”Puteam să vedem afară, dar noi nu puteam fi văzuți înăuntru. Acesta era stilul românesc, comprimat în cel mai bun restaurant din oraș”. Din cele câteva propoziţii care apar rupte din rubrica ”Știrilor pe scurt” a ziarelor se poate construi o imagine despre lumea tăcută a României și, printre rânduri, se poate distinge vocea zvonurilor și a mărturiilor, distorsionată.
Romanul se construiește în jurul personajelor care, în același ritm cu regimul, își creează cercuri vicioase în care se atrag unii pe alții, în final difuzând. Protagonistul duce o luptă interioară ale cărei vertebre îl confiscă, făcându-l mai puțin perspicace. Între a fi sau nu corupt, între bine și rău, conștient de guvernarea conjuncturilor. Astfel, oferă imaginea unui pion scos din joc, dar care are avantajul de a privi lucrurile din exterior. El surprinde viziunea unei mașinării sociale cu o birocrație tiranică și absurdă. Descrierea aparaturii totalitare a unei alienări organizate.
Așadar, protagonistul seamănă (după cum el însuși observă) cu personajul kafkian din Castelul. Angrenajul oglindit de ierarhia infinită a aparatului juridic și administrativ din Castelul sau din Ultimele o sută de zile e totalitatea puterilor anonime care determină viața interioară a tuturora. Mai mult, abordarea sa față de comunism este diferită de a majorității. Găsește un soi de ruptură benefică față de familie (o ancoră care îl trăgea înapoi), care îi aduce liniștea. ”Da: viața de familie mă educase destul de bine pentru dictatură, cum să cerșești mici permisiuni, cum să trăiești evitând radarul răzbunării și al ratării. Nu mulți oameni au venit în România lui Ceaușescu ca să simtă pentru prima dată gustul libertății”. Leo, prietenul protagonistului, este o versiune a omului care învață din mers. El își potolește rănile lăuntrice și își amorțește conștiința mult mai simplu decât prietenul său. Cu alcool. Sau cu sfaturi pe care le dă acestuia: ”dacă ești în stare, ține-o tot într-o fugă, iar dacă trebuie să te oprești, încearcă să fugi pe loc”. El trăiește într-un oraș care nu mai există, scriind o carte (Orașul plimbărilor pierdute), care depinde de inexistența vechilor străzi.
Finalul romanului concentrează Revoluția. Ideea că, deși se schimbă regimul politic, va rămâne exact aceeași Românie. Acum, însă, rămasă fără scuza comunismului. Protagonistul se convinge pe sine în momentul în care realizează iminența revoluției: ”Ce se întâmplă acolo, afară, nu se cheamă ‘rău’, norul ăla întunecat, Securitatea, convoaiele oficiale, câinii falși… nu e rău. E ratare, asta-i tot, ratare. Colosală și în plină desfășurare.” Reușește să contrasteze cu formula lui inițială, care trata același subiect (o sută de zile mai devreme): ”Dar ce soi de electricitate ar fi fost necesară ca să transforme aceste păpuși stricate și înconvoiate în revoluționari?”.
Romanul este dens, plăcut structurat. O lectură care ar putea să lezeze ușoara doză de patriotism actual. Părerea unui străin față de o Românie efervescentă. Cu toate acestea, Patrick McGuinness dă dovadă de diplomație tocmai prin detașarea implicată a protagonistului de tumultul ultimelor o sută de zile. ”Sunt liber pentru că stau aici, nu pentru că plec. Aleg să stau, asta mă face liber – chiar dacă nu pot să spun ce vreau, chiar dacă sunt supravegheat în permanență, chiar dacă îmi distrug orașul, chiar și dacă mă opresc să îmi cânt muzica… Sunt liber pentru că aleg să nu fug.”.
