„am pierdut ceva important,/nu știu ce,/simt doar că nu mai e/ (…) m-aș duce din nou în mintea cealaltă,/e praf/de stele/în lumile mele”
Se termină fără să îți dai seama. Ai încălțat „pantofii/și nu spun care pantofi/spun pantofii”, ai împins ușa îngustă din scară, împreună cu care ți-ai cojit, lent, rugina timp de o copilărie întreagă și ai plecat cu mama de mână în ultima plimbare pe aleea din spatele blocului. Și fuge. Nu aveai de unde să știi și nu s-a găsit nimeni să îți zică, însă, după ea, nu a mai urmat nimic. Pantofii au continuat să pășească pe alte alei. Ușa scării s-a deschis pentru alți oameni. Nu te-a avertizat nimeni că nu se va mai întâmpla niciodată, că acea plimbare ca toate plimbările era o „ultimă oară” pe care ar fi trebuit să o prețuiești mai mult. Așa că uiți și rămân din ea doar lumini, culori, promisiuni frivole. Îndemnuri. Lumini, culori. Mici detalii: unele adevărate, altele fabricate de creierul confuz pentru a umple spațiile memoriei lacunare, ale muncii ei care a ținut-o departe de tine. Îți e frică să te întorci, să atingi iarăși pereții scării blocului, să mături cu marginea hainei (mai frumoasă decât ar fi putut mama să poarte vreodată) praful nou, praful vechi, frunzele noi, frunzele vechi de pe drumul din cartier. Însă noaptea se întorc iarăși „noile insomnii” – le cunoașteți și tu, și toți „îngerii tăcuți” pe care i-ai inventat încă din vremea plimbărilor acelea de demult. Noaptea ai răgazul să cauți din nou colțul liniștit al pernei, să reconstruiești blocul în gând, rămas acolo neschimbat, un aspect al eternității, să-ți pâlpâie în fața ochilor lumini, culori, promisiuni frivole, „cămașa călcată la dungă”, „un dreptunghi de lumină”, „un pui de pisică/și pisica de sticlă”.
Rămâi pe aleea caldă, știi că în trecutul acela te uitai la realitate exact așa cum te uiți acum la amintiri. Copilăria este singurul moment în care ziua de astăzi este mai importantă decât cea de mâine și cea de ieri. Timpul încetinește, răul de următoarea dimineață (sau de pe fișa cu diagnosticul din geantă) se află la o distanță de ani-lumină, peste hotarul unei nopți nesfârșite (sau cel al unui fermoar închis) ce nu ne-a ajuns încă. Atunci, când erai copil, purtai o responsabilitate uriașă, o muncă mai grea decât serviciul tău de azi, și neplătită, nu cu program de 8 ore, ci 24 de ore din 24, care nu urma să aducă multe puncte pe CV, însă era o muncă de rezistență. Știai că, dacă îndrăznești o pauză de masă, se putea nărui totul și ar fi fost doar din vina ta. Între plantele curții sărăcăcioase a blocului, între pereții de cărămidă rece, între scările ce duceau de la apartamentul bunicilor la apartamentul mamei, tu și numai tu trebuia să iubești pe toată lumea, să îmbii: „hai să vezi ce frumos e afară!”, să rogi: „hai să-mi spui ce planuri ți-ai făcut pentru la vară!” și, cel mai important, să amintești:
„dac-o s-ajungă la tine/alte vești/decât minciuna că te faci bine/să nu le crezi.”
Atunci viața era o insulă de sine-stătătoare. Nu exista niciun fir care să o lege de un trecut expirat după care să tânjești, trăiai în realitatea-mamă, în modelul original din care au început să se ramifice apoi copii tot mai fade ale vieții de atunci. Erai mai fericit(ă), fiindcă puteai spune că „plouă ca acum”, și nu „plouă ca atunci când ne-am ascuns în cabina telefonică”. Era totul atât de tandru: cu cât e mai fragil un lucru, cu atât mai ușor îl iubești, iar copiii știu să dezgroape fragilitatea mai bine decât oricine, o găsesc în leșurile mingilor murdare, sparte-n sârme ghimpate, în minciuni nevinovate, în bălți, în oboseala mamelor. „Mintea mea devine casantă/ca tine”: o fragilitate contagioasă.
Toată emoția, concentrată în câteva fascicule de lumină. Fasciculele luau formele găurilor în frunzișul de deasupra, prin care mușcau din umbra aleii. Cădeau cu gingășia unei lame de cuțit, care taie bucăți din asflalt, care „decupează un dreptunghi de lumină/peste trupul tău/devenite trei părți egale ale trupului tău”.
A trecut primăvara, a trecut vara, s-a încheiat și toamna, iar eu v-am citat din monologurile Adei Lupu care corespund fiecărui anotimp. Nu mai așteptăm iarna, pe ea nu ne-o amintim. Într-una dintre poezii, temperaturile scad în apartament ca într-un „labirint frigorific”, ninsoarea se adună în dulapuri, se revarsă și vrea să astupe chiuveta și spațiile dintre scândurile podelei de lemn, să înghită „obiectele pictate” de pe rafturile rămase goale. Și tot așa, încercând să adormi pe colțul liniștit al pernei, ai ajuns din greșeală de pe aleea blocului în rămășițele mnezice ale apartamentului abandonat, o cauți iar pe mama în ligheane, pe sub pat, dar totul e în zadar, îți faci o plapumă din zăpadă și descoperi prea târziu cum, încercând să te învelești, pur și simplu te-ai îngropat.
Suită de poeme introductive din volumul „Colțul liniștit al pernei” recuperează o realitate în care unitatea principală de măsură a anului sunt momentele petrecute alături de mamă. Iarna, ea dispare – prin urmare, contrar „trupului care s-a ascuns în el însuși”, ciclul care se încheie continuă în afara lui însuși, devine un altul, în fond la fel de repetitiv, dar mai posomorât, mai necăjit de îngeri, de insomnii, de treceri. Le-am citit ca de pe bucăți de sticlă spartă, care, puse împreună, alcătuiesc lentila singurătății, zădărniciei și, în final, himerei copilăriei prin care am privit restul poeziilor. O, Ada, să știi că nu îți confund calitatea de poetă cu cea de actriță! Însă nu mă pot abține să nu îmi imaginez o piesă de teatru pe baza versurilor tale: să fim spectatorii vieții pe care o creezi tu așa cum suntem spectatorii propriilor noastre vieți. Poate din reflex sau poate dintr-un dar înnăscut care își lasă iremediabil amprenta asupra percepției Adei Lupu, cuvintele ei construiesc o scenă pe care vecinii, fostele prietene din bloc, părinții, bunicii, câinii, îngerii, meduzele, delfinii, balenele și toate animalele subacvatice care nu au fost inventate încă joacă o poveste neterminată, situată între copilăria post-comunistă și maturitatea post-fericire.
„nu intru, eu și locul ăsta/nu ne mai aparținem/am lăsat câinii pui și i-am găsit bătrâni/am lăsat teii tei și i-am găsit mașini”
Navigăm prin iarna aceasta est-europeană ca printr-o lungă, lungă zi intermitentă, punctată pe ici, pe colo de căderea devreme și dezolată a nopții. De aici, de la geamurile aburite ale bucătăriilor, căptușite cu prosoape împotriva curentului nu ne dăm seama că viața în cartier a devenit o limbă comună. Suntem copiii scărilor de bloc cu interfoane stricate sau inexistente, care cumpără portocale de la alimentara de lângă bulevard și care și-au făcut primii pași în frunzișul neîngrijit al curților de cartier. Venim din lumi în care numărul apartamentului nostru făcea parte din identitate, se comporta ca un semn din naștere după care să ne recunoască, să ne caute sau să ne bârfească vecinii. De pe fereastră ne uităm la aleile și grădinile din jur ca niște gardieni, nu ne scapă nimic, fiecare are colțul său de priveliște pe care îl păzește și, astfel, blocurile devin niște stupi de îngeri păzitori. Noi eram cei ce aveam grijă, neobosit, de zarzărul în locul căruia acum e o parcare, de bătrâna ce trecea în fiecare dimineață pe sub geam, de puii sperioși de pisică. Ascultam certurile cuplurilor din perete cu noi. Învățaserăm ușa vecinului de care ne era frică și întotdeauna o evitam la colindat. Emoția aceea s-a transformat într-un limbaj propriu, alfabetul nostru se găsea în culorile fade ale varului de pe scară, dicționarul, în zgârieturile de pe clanțe. Documentam diferitele tipuri de uși ca și când am fi scris un bestiar – iată cele de lemn, urâte și vechi, iată cele moderne, iată cele colorate cu dâmburi și modele de kitsch.
Am citit poeziile din „Colțul liniștit al pernei” cu setea de a afla mai multe despre mine. Blocul copilăriei mele este acum blocul copilăriei altora și l-am revizitat și eu ca o nebună, simțind „trecutul infiltrat în pereți ca mucegaiul”, fără vreun apartament în care să intru, fără alt loc în care să mă opresc decât holul de la etajul doi. Și dacă aș putea, m-aș întoarce chiar pe aleea aceea ca să îmi sărbătoresc ziua de naștere, cea mai frumoasă aniversare din viața mea, unde „fetele din bloc/au să apară în pantofii cu toc ai mamelor/și-au să țină pentru mine un concert/cântat la tuburi de deodorant/ (…) în capul mesei o să stea tata,/câinele lui o să facă un număr de acrobație/mama stă mereu lângă mine/bunicii vor aduce tortul ornat cu praline și caramel sărat”. În volumul Adei Lupu am găsit încă un vorbitor al acestei limbi, mi-am amintit că nostalgia clădirilor gri, nerenovate nu este vreo latină dispărută și reconstituită, ci rumegă (precum orice fonetică bine consolidată) înăuntrul sufletelor vorbitorilor ei.
„acolo/oamenii pot dormi în apă/odată m-am trezit într-un recif de corali,/după un vis frumos/acolo/mi s-a părut că te văd/n-aveai tu ce să cauți/tu o să fii bine”
Odată ce tristețea devine o revărsare de apă, nu durează mult până când toate personajele Adei se transformă în animale subacvatice, iar copilăria, într-un acvariu. Toți locuitorii Gropii Marianelor au transformat-o, treptat, într-un ecosistem. Acolo există biciclete, case de pariuri și baruri cu bețivi. Jocurile și microfoanele de plastic au fost și ele transportate pe fundul oceanului. Copiii s-au transformat în bancuri de pești. Se recompensează unul pe altul cu găleți de iubire-plancton. Se poate chiar să călătorească până la sfârșitul lumii (Biserica Trei Ierarhi). Însă totul se întâmplă la fund, apa blochează razele de soare și cea mai puternică lumină pe care au cunoscut-o vreodată locatarii recifurilor de corali este o ceață slabă și gri. Timpul trece, vecinii se mută, alimentarele se închid, toată lumea plecă și se împrăștie și te întrebi dacă ei se gândesc vreodată la tine așa cum îți amintești și tu, câteodată, de ei. Însă ei, cei ce populează adâncurile subacvatice ai acestei tristeți înnăscute, vor trăi întotdeauna cu sânge de amfibian: „la începutul anilor ‘90/mama lui Ștefănel B. era depresivă,/tatăl lui Mica era bețiv,/lumea abia se dezmeticea,/sărăcia trecuse/și nu prea/ (…) acum, Ștefănel B e depresiv/Mica bea până ajunge la spital/semințele au încolțit/orașul e un paradis tropical”.
Poemele sunt scrise cu o înțelegere viscerală a perspectivei copilului asupra lumii, a creșterii și a morții, una care de obicei se uită, însă care a rămas vie în conștiința vocii ce ne ghidează prin această creștere. Într-o copilărie subacvatică se trăiește mereu cu o vină profundă pe care știi că o meriți din plin, nu fiindcă ai făcut ceva, ci fiindcă știi ce gândești și nu spui nimănui, știi că, pentru mama, bețivii pe care îi servește în bar merită mai mult să stea cu ea decât meriți tu, știi că „nu ești descurcăreață” și toate acestea nu pot decât să însemne că ești cea mai rea persoană de pe pământ. Tu vei fi prima care va cădea atunci când vine sfârșitul lumii, „sfârșitul lumii e mereu în spatele blocului,/Marta și familia ei sunt pe partea cealaltă a prăpastiei,/se duc cu Iisus și scapă,/noi și cu vecinii noștri nu putem ajunge la ei”. Copilul din volumul Adei Lupu găsește o cale să respire în acvariul tristeții, dar se îneacă în sentimentul de vină. Între timp, adultul știe că nu este vinovat și nu înțelege de ce nu se poate simți altcumva.
Ultimul act ne arată că orice mamă vine dintr-un copil care a „visat până la epuizare”. Zilele servesc acum unor scopuri banale. Magia se află în altă parte. Nu o mai găsești pe pereții blocului, între petalele trandafirului japonez al bunicii sau în cursele pe bicicletă cu Ancuțica, ci în spasmele naive ale îngerului acela vechi, cu care vorbeai în capul tău noaptea, și care s-a întors acum în trup de copil. Viața e mai simplă, cu excepția faptului că ești acum înconjurată de oglinzi. Când te uiți în urmă, mamele copiilor din cartier au dintr-odată fața ta. Te trezești tulburată în pat, te uiți în cealaltă parte a camerei și îți vezi îngerul adormit, ca o extensie a figurii tale. Încă te gândești la sfârșitul lumii, asta nu s-a schimbat foarte mult. Cortina nu a căzut încă, spectacolul nu s-a terminat și nu știi când se va încheia, nu știi cât de mult te vei mai simți așa, nici nu știi dacă te simți rău sau bine. Tehnic, viața e OK. Dar găsești câteodată lucruri triste, atât de pline de tristețe, aici sau în amintire, o tristețe dulce, neajutorată, pe care vrei să o strângi la piept. Nu știm cum să o alungăm, știm doar că ne pricepem la a îngriji bolnavii aceleiași maladii a nostalgiei de care suferim și noi. Deși am crescut, maturitatea se simte câteodată ca un acvariu și reflexia din oglindă e ultimul delfin dintr-o specie pe cale de dispariție.
„mă transform într-un animal subacvatic,/să nu crezi că te-am părăsit/când/o să mă scufund”
AICI și AICI puteți citi alte două recenzii ale volumului Colțul liniștit al pernei, de Ada Lupu.
*Luiza Sfîcâ, redactor Alecart. este elevă în clasa a XI-a, filo, la Colegiul Național Iași.
Foto copertă articol: Andrei Rusu
