L-am reîntâlnit pe Corneliu Porumboiu în Toronto după aproape 5 ani ca să vedem amândoi ultimul său film.
Urma să aibă premiera nord-americană la festivalul de film de la Toronto și, cum eu locuiesc de ceva timp în Montreal, era prilejul perfect să ne revedem, fie și numai pentru o zi. În plus, acum mai bine de un an, citisem primul draft de scenariu pe care Corneliu îl scrisese și eram foarte interesat cum rezolvase regizoral o poveste complicată și foarte puțin vizuală ca mișcare scenică. Între timp, aflasem că de la primul draft, Corneliu mai scrisese înca 7 sau 8, așa că asta mă făcea și mai interesat asupra schimbărilor sau soluțiilor pe care el le inserase deja în scenariu.(…)
În plus, în forfota orașului canadian, trezit acum de-a binelea la viața sa tumultuoasă de fiecare zi, acuzele prietenului meu păreau catastrofal de absurde în ochii mei și ai tânărului meu prieten, care nu mai trăiam de cel puțin zece ani în acel imperiu al Erorii pe care Corneliu îl înfățișa și în postura sa trupească, pășind aplecat în față, privind numai în jos, vorbind cu un ton exasperat, dar și oarecum comic, conștient de propria situație și precipitat în fața lipsei absolute de soluție, ca în fața unui fenomen tragic care era astăzi poporul roman. Toate, ne spunea, i se arătaseră limpede când un senator venise cu un proiect de schimbare a dosarului de aplicație pentru concursul CNC. Cei care voiau să aplice cu un proiect ar fi fost obligați să atașeze la scenariu și decupajul propriu-zis al filmului, pentru a se justifica astfel cantitatea de peliculă trecută în buget, pe lângă alte detalii. „Păi, când ceri decupajul, asta e fie cenzură, cum era în comunism, fie vrei să judeci tu forma în care va fi povestit filmul și să admiți sau nu scenariul… Mi-am dat seama atunci că așa fusesem și noi învățați să regizăm în școală, bătrâne. Păi, nu știi cum stăteam în bucătărie și cronometram fiecare dialog, împreună cu schemele de decupaj în mână, ca să văd câte secunde durează fiecare… plus mișcările de cameră, că altfel nu știam dacă îmi dau aștia peliculă să filmez totul. Iar asta în condițiile în care repetam de o mie de ori și filmam o singură dată… o singură dublă, că nu era peliculă… Adică și eu am structura, îmi place și prefer structura, construcția, dar parcă aș căuta mai mult, altfel cădem sub clișeu… nici măcar metodă…”.(…)
Ne-am luat încă o cafea și l-am întrebat pe Corneliu despre ce proiecte mai are acum. Ne-a povestit cu multă plăcere de un documentar la care lucra, despre o discuție cu tatăl său despre un derby Steaua-Dinamo din anii trecuți, pe care el, copil fiind, îl trăise în spaima că tatăl său avea să fie ucis după meci. Un alt proiect ar fi fost un fel de docu-ficțiune de o oră jumătate despre un regizor care, înecat în datorii, vrea (sau cel puțin așa se plângea el) să termine un film sau să facă chiar un altul nou, la care Corneliu s-ar fi oferit să îl ajute cu o poveste amuzantă în jurul unei comori aflate în grădina din spatele casei bunicilor regizorului. Cumva, personajul ăsta aveam să-l regăsesc în Metabolism, unde regizorul (personaj principal), nu vrea să termine un film prin care simte că nu are nimic de spus.
Victor Vașuta este regizor în Canada, membru în Colegiul de Onoare Alecart. Articolul integral îl veți putea citi în Suplimentul Alecart dedicat FILIT ce va apărea pe 22 octombrie, cu o zi înainte de deschiderea Festivalului unde redactorii revistei „Alecart” vă invită în fiecare zi, la prânz, să participați la întâlniri cu scriitori din țară și din străinătate.
Foto: Corneliu Porumboiu văzut de Anna Bărbulescu la o întâlnire Alecart
