(Doar) gânduri pe marginea unui vis: Umbra pierdută, de Carmen Firan

La început nu știam exact la ce să mă aștept în ceea ce privește psihologia și modul de a se raporta al personajelor la viața și relațiile pe care le au cu ceilalți. Aveam doar o idee vagă asupra migrațiilor contemporane, pentru că acestea nu mă vizează direct (încă) și nu conștientizam pe deplin modul în care un regim totalitar poate afecta generații întregi. Trăim vremuri în care neașezarea și cenușiul vieții în statul din care provenim potențează succesul imposturii și tindem să jonglăm cu trecutul și cu viețile celor din jur după bunul nostru plac. Acum, într-un stat netotalitar, la aproape 30 de ani de la revoluție.

Romanul lui Carmen Firan m-a determinat să analizez cu mai multă atenție felul de a fi al oamenilor și m-a motivat să (îmi) pun  întrebările altfel decât o făceam înainte. De ce plecăm? Fugim oare de ceva, de cineva, de noi înșine? Dorul nu e cumva mai puternic decât orice împlinire pe plan material? Merită să te stingi  pentru o idee? Umbra pierdută m-a obligat să accept faptul că a te muta și a te adapta „pe bune” presupune smulgerea dinăuntrul tău a spațiului din care provii.

Decalajul existent în interiorul raportului cum ne percepem noi/cum ne percep ceilalți demonstrează puterea pe care o are permutarea, rocada rolurilor. Ceilalți, cei născuți în afară, pot descrie România prin aproximativ aceleași două cuvinte: Ceaușescu, Dracula. Dar dacă stăm să ne gândim, oare modul în care noi o definim e cumva fundamental diferit, mai lipsit de subiectivitate? Schimbăm doar cuvintele, atât. Subestimăm trăsăturile cu care am fost înzestrați ca nație, mai ales pe aceea de regenerare. Nu purtăm vreo molimă, nu suferim de ceva incurabil, ci doar ne aflăm în stadiul de recuperare a memoriei, a adevărului despre noi înșine – individual și ca popor.

Existență umbrită oare?

Umbra pierdută nu e doar Fred, cuplul Fred-Mimi, inexorabilul Ceaușescu sau figura maternă care se ofilește undeva departe. Nu, am înțeles că lumea toată e o umbră care ne atrage cu frumusețea sa iluzorie propagată ostentativ tocmai pentru a ne îndepărta de adevăr. De această dată, umbra nu mai depinde (neapărat) de coordonata temporală, ci e mai degrabă un alter ego, de preferință impermeabil la nivel etic.

Cea mai recentă carte semnată de Carmen Firan este una în care regăsirea joacă un rol cheie. În care  înstrăinarea apropie și  oceanul se transformă atât într-o punte, cât și într-o barieră – mai degrabă mentală decât geografică. În care ambiția est-europeanului primează, pentru că the american dream e singura lui scăpare sau, în orice caz, printre puținele. Regimul-matrice care a acaparat țara noastră prin intermediul unor permutări perfide e un catalizator al genialității, facilitând apariția ei, nu și profunzimea. Aspect care poate că nu a fost dedus încă de la început.

3 capitale – trei alegeri

Axa cultural-psihologică București – Paris – New York leagă trei ipostaze, trei modalități de poziționare în lume și de raportare la aceasta. Capitalele enumerate sunt, pentru români, ca o fata morgana: tentante, acaparatoare și prea (puțin) familiare. Asociate unor imagini livrești, unor povești, unor aspirații. Nu au o realitate decât atunci când ești obligat să te confrunți cu realitatea lor. Protagoniștii romanului sunt călători mai degrabă în ei înșiși, căutând refugiul spiritual de care sunt deposedați de tenebrele memoriei .

Istoria influențează ireversibil și mulțumiri cenzurii pentru că există

Aportul istoriei este pregnant – ea mutilează, regenerează, iartă, dar niciodată nu uită. La fel procedează și cei pe care îi ține la un moment dat captivi – arestați la domiciliu – adică în propria lor țară sau oriunde altundeva. Enclava e totodată un atu pentru pseudo personalități și amplifică ecoul suferinței odată mediatizat. Fără cenzură, unor scriitori mai puțin talentați le-ar fi fost aproape imposibil să fie publicați. Așadar, restricțiile nu sunt monocrome, ci plurisematice.

Pe mine (cred că) nu mă afectează

Revoluția din 89 nu e un fenomen izolat, dar a mocnit preț de decenii în sufletele unora (cei oprimați de regimul comunist) și acest fapt i-a conferit latura sângeroasă, morbidă, de ambele părți ale baricadei. E tulburător faptul că mulți dintre noi încă uităm că absolut orice  privește și persoana noastră – nu avem privilegiul de a alege ce ne afectează și ce nu. Edi e, din această perspectivă, într-o anumită măsură, reprezentantul superficialului, care se dezbracă de propria-i naționalitate și își însușește una mai apretată, care dă bine atunci când o numești.

Dacă ar fi să îmi pictez țara…

Cu toții aparținem, cumva, unei anumite țări, iar celor care pendulează între mai multe le este  cu atât mai greu să decripteze termenul de acasă. Calitatea de emigrant e împovărătoare și are o încărcătură psihică  uneori copleșitoare, ba chiar fatidică. E  dovada că o viață pusă până deunăzi sub semnul unei rutine, a unei stricteți, a unei ordini (indiferent de natura acesteia) se abate involuntar de la cursul firesc și urmează o traiectorie abruptă. Mi-am dat seama că nu e vina mea sau numai a altora sau a țării faptul că suntem nevoiți să alegem calea străinătății. Fenomenul se datorează unui cumul de factori greu explicabili și ni se prezintă cu veridicitatea durerea pe care o aduce.

Anita nu e doar o pictoriță excentrică a cărei glorie s-a stins, ci mi se pare că desemnează România sau orice alt loc sau entitate înrobită, deposedată de vitalitate și obligată să își facă singură rău, să se mutileze pentru a putea supraviețui/impresiona mai departe.

Lagărul comunist a fost conceput cu o atât de mare detașare umană, încât a avut (și încă mai are) gratii de natură psihică, nu fizică. Pe cei străini de fenomen îi atinge tangențial, dar pe prizonieri (pardon, cetățeni) îi străpunge pur si simplu, nu oricum, ci zâmbindu-le.

Sunt psihiatrul lumii mele

Suntem captivi în timp, în istorie, între (cel puțin) două regimuri contondente și contrare, iar calea de mijloc e de negăsit. Ceea ce ne dorim se află ori înapoi ori nu s-a inventat încă. Atunci ce rost are să încercăm să ne zbatem, să evadăm? Precum psihiatrul care își îndrepta atenția asupra viselor lui Fred, putem, la rândul nostru, sorta prioritățile în momentul în care analizăm lumea – pacientul nostru. Ea veșnic recidivează, veșnic se opune tuturor și exact când îi este cerută implicarea se retrage din alianța cu noi, ne trădează, ne aruncă în (peste) ocean fără vestă de salvare. Țările cu regim comunist nu au fost depopulate, dar e adevărat faptul că s-au făcut greu auzite, „ambasadorii” plecați, cei care au supraviețuit, fiind prea puțini și nu îndeajuns de vizibili și de credibili. Chiar și așa, acest roman demonstrează faptul că fuga și încercarea de a-ți relua viața din același punct (într-un alt punct geografic) aduc doar o libertate aparentă, simpla tranzitare a tărâmului terorii și lașității șlefuind vizibil ființa personajelor. Gratiile sunt în noi, în inerțiile pe care lumea pe care ai ales să o părăsești le-a împlântat adânc, în cunoscutul devenit acum definitiv pierdut. Și dacă nu te poți reinventa, rămâi tu fără a mai fi tu însuți.

(…)

America e un nod

America e un nod (în gât) care stimulează frica organică și pe care, tocmai datorită farmecului ei înșelător, îl confundăm cu o fundă delicată, făcută numai și numai pentru noi. Este incontestabil o țară extraordinară, o superputere cu o economie înfloritoare și cu o diversitate culturală impresionante, dar asta nu înseamnă că ne îndeamnă/obligă să îi preluăm stilul de viață. Îmbogățirea peste noapte e o ofertă hipnotică, care se dovedește adeseori mai mult un contract semnat în grabă, ale cărui clauze nu au fost sub nicio formă înțelese. Dacă îți însușești notorietatea prin intermediul unui leasing, atunci moralitatea și vechiul tu vor fi rata achitată nu lună de lună, ci minut după minut.

Nodurile pot fi dezlegate, America, cu toate substraturile sale, poate fi înțeleasă, dar drumul cel mai scurt încă rămâne pentru noi nu doar o ispită, ci, cu predilecție, calea urmată orbește. Un flagrant cu consecințe perceptibile, în genere, doar pe termen lung.

El nu e scaunul  pliabil al celorlalți

Fred e un melancolic incurabil pe care nu îl compătimesc sub nicio formă, ci îl apreciez. E mai mult decât un individ decadent, pentru că, în ciuda eșecului literar, reușește să triumfe ca om. E dovada că nu trebuie niciodată să ne lăsăm subjugați de impresia că nu ne-am atins idealurile și că e prea târziu să mai atingem miza.

Din pagină în pagină, din an în an, pare că importanța i se diminuează. Că lumea pur și simplu s-a debarasat de el – tocmai pentru că puțini sunt cei capabili să îi aprecieze și să îi înțeleagă cuvintele. E bărbatul care a decăzut din poziția lui tradițională, care se află în  umbra soției și pe care pare că nimic nu îl mai poate salva. Dar mai are un as în mânecă: abandonarea existenței. Ar fi putut cu ușurință poza în victimă, dar demnitatea îi este dovedită de faptul că nu se dezice de ceea ce îl caracterizează și nu abandonează cultura-pasiune pe care o slujește și o adoră. În ciuda impasului. În ciuda eșecului. În ciuda a tot. Sau datorită (tocmai) lor.

Substitut al stelelor

Umbra pierdută m-a scutit de o vizită la planetariu, amintindu-mi că strălucirea stelelor este proporțională cu spectacolul vizual pe care îl aduce pieirea lor. Mimi a avut parte de o reușită neașteptată, s-a reinventat, s-a adaptat. Există însă un episod care îi demonstrează slăbiciunea și simțul ridicolului slab dezvoltat. Imaginea despre sine care a înlocuit sinele. Este momentul controlului financiar. Ce mai prețuim oare acum? Sinceritatea, mărinimia, aspectul? Pe aproape – prețul. Mimi posedă o  adaptabilitate remarcabilă și a învățat să privească înainte. Ea profită la maximum de oportunitățile țării de adopție, simte că are lumea la picioare (uneori chiar sub picioare), dar la un moment dat, balerinii și tocurile subțiri par a nu mai avea nimic în comun. Pe scara umanului, nu a societății, Fred e cel realizat, nicidecum Mimi. Dar grila este diferită și succesul cuantificabil. În America poate cu atât mai mult.

Acolo am cunoscut paranoia

Fred nu poate și nu vrea să se plieze cerințelor societății, fiind apărătorul celor care nu își lasă esența vandalizată. Lumea în care ajunge să trăiască îi devine (și mai) străină cu fiecare an care trece, cu fiecare succes al soției, cu fiecare cuvânt care nu se (mai) lasă definit ca fiind al său. Această alegere îl transformă într-un adevărat martir. Se opune manipulării ideologice, ceea ce declanșează mutații substanțiale la nivelul ființei sale. Izolarea socială distruge. Primordialitatea banului pune în umbră elitele. Lumea e cu susul în jos si se pare că ne dorim să o descentrăm din ce în ce mai mult. Fred nu e unul singur. Nu e fictiv. Fenomenul este cât se poate de real. Fred stă lângă mine. Fred e aici sau în America. Fred poate fi oriunde.

Eu am ajuns la concluzia că

În orice colț al lumii există și eșecul, și depresia, și moartea. Nu ne putem ascunde de ele, ci doar să le acceptăm, iar scrisul este o metodă cât se poate de viabilă de a protesta împotriva nedreptății, a discrepanțelor sociale și a manipulării. Poate fi folosit drept lupă cu următoarea specializare: criticarea oportunismului și a patetismului succesului contemporan. Oricât de atrăgătoare ar părea gloria pe care ți-o oferă conducerea unui bussines de succes, întâlnirea cu o carte bună continuă să întreacă detașat iluziile pe care le livrează saloanele de frumusețe.

Umbra pierdută a reprezentat ocazia de a accepta și de a fora în profunzimile realităților de acum, de a mă obișnui cu mimica adversarului care îmi va modela viitorul. Avem parcursul  pus sub semnul alegerii și suntem capabili oricând să o luăm de la capăt, dacă ne lăsăm ghidați. Dacă ridicăm ancora și căutăm extrem de necesara entitate care poate să ne traducă din limba trecutului în cea a prezentului. Nu există niciun motiv plauzibil să ne lăsăm umbriți de concepțiile celorlalți sau de rezonanța reușitelor lor. Fiecare excelăm în felul nostru și încercarea de a cuantifica e pur și simplu absurdă – lecție pe care încă îmi e greu să o asimilez.

Toate personajele sunt voci care ne reprezintă grijile și slăbiciunea cu care singuri ne etichetăm originile; martori și victime/ (și) factori declanșatori ai exodului care nu mai uimește, ci doar adâncește contradicțiile sociale.

După întoarcerea ultimei file a romanului lui Carmen Firan, mi-am  dam seama că singura plăcere care ne-a rămas este privitul porumbeilor. Adio pipă, adio faimă, adio lansări de carte. Bun-venit monotonie, bun-venit resemnare! Dar oare așa (trebuie) să fie?

 

*Articolul Alinei Vițel, elevă în clasa a X-a la Colegiul Național, va apărea integral în numărul 21 al revistei „ALECART”.

(La prima dintre „Întâlnirile Alecart” la FILIT 2018- 3 0ct, ora 14.30 – vom discuta două romane incitante: Umbra pierdută, de Carmen Firan & Dinții ascuțiți ai binelui, de Bogdan Răileanu.)

Loading Facebook Comments ...
Loading Disqus Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.