În umbra trecutului și a iubirii: Mai puțin decât dragostea, de Bogdan Crețu

Unul dintre miturile antice care au încercat să ofere un răspuns la întrebarea ce este dragostea, așezând-o, în același timp, sub semnul predestinării, ne spune că la începutul lumii existau niște ființe cu patru ochi, patru mâini și patru picioare – un întreg fără fisură. Însă zeii, fiind invidioși și speriați de forța și de perfecțiunea lor, au trimis un fulger care să le despartă, iar de atunci, cele două jumătăți, lăsate incomplete, se caută fără încetare, în speranța regăsirii și a recuperării, pentru o clipă măcar, a absolutului primordial. Romanul lui Bogdan Crețu Mai puțin decât dragostea mi-a amintit inevitabil de mitul recuperat în Banchetul lui Platon, deoarece cartea surprinde intervalul dintre momentul pierderii și cel al regăsirii absolutului, în care cei doi îndrăgostiți, a căror desăvârșire fusese mutilată de forța atotputernică a unei altfel de zeități, regimul comunist, se caută frenetic prin intermediul poveștii.

De la mit în labirintul realității comuniste

Povestea al cărei fir roșu îl vom urma pentru a înțelege ceea ce este, dar, poate mai important, ceea ce a fost, începe să se desfășoare în volute ample și cititorul va descoperi că ea este, de fapt, punctul culminant al uneia mult mai lungi, mai teribile și complexe. Întâlnirea lui Vlad și a Sarei își are punctul de plecare în anul 1987, odată cu fixarea privirii și a sufletelor a doi adolescenți unul către (și în) celălalt, dând impresia că nu au fost vreodată străini, ci că trebuiau să se găsească și să se oglindească unul în altul. Cei doi, care vor ajunge să opună rezistență unei lumi întregi și unui destin nefast, sunt un adolescent ce nu bănuiește  prețul pe care îl va avea de plătit pentru un an de fericire (alți treizeci de căutări obsedante și doar aparente renunțări) și Sara, cea care declanșează mecanismul fatalității atunci când începe să pipăie pereții fragili ai globul de sticlă în care până atunci fusese crescută sub atenta supraveghere a mamei și a tatălui ei.

Deși părinții Sarei încercaseră să o izoleze de realitate în colivia aurită a casei din Cotroceni, în care nimic nu lipsea niciodată de pe masă și unde, ca într-un muzeu alcătuit în grabă și fără gust, obiectele de artă păreau a sufoca încăperile în loc să le înfrumusețeze, Sara devine treptat  conștientă de oamenii care reușeau cu greu să trăiască în jurul ei, de cozile din magazine, de ochii goi și plecați ai tuturor, de uriașul experiment al supunerii și înfrângerii voinței prin înfometare – o lume a fricii și a lașității, a obișnuinței cu răul, în care toți sunt reduși la condiția de pioni într-un joc în care nu au niciun cuvânt de spus. Nimic nu pare a putea scăpa inteligenței Sarei care, cu privirea matură, inițial doar intrigată, apoi intransigentă, vede și înțelege lumea așa cum este. Totuși, ea simte nevoia clarificării sau, mai bine spus, a confirmării unei suspiciuni căreia nu putea să-i dea glas, pentru că, dacă s-ar fi dovedit a fi adevărată, ar fi însemnat că fericirea de până atunci stătea pe durerea altora, pe compromis. Adevărul pe care „ancheta” desfășurată asupra trecutului familiei ei și al lui Vlad îl scoate de sub cortina apăsătoare a uitării, căruia Sara ia decizia să-i dea o forma concretă și coerentă în momentul în care adună toate personajele acelei istorii nefaste la o întâlnire-confruntare, purtând ecouri ale Cinei cea de Taină, adevărul acesta monstruos devine singurul lucru imposibil de digerat la masa la care se așază torționarul și victimele lui, reuniți pentru o ultimă dată. În momentul de maximă tensiune a romanului, adevărul este expus cu o meticulozitate dezarmantă, lăsând loc fiecărei povești de viață să respire și să existe pe cont propriu. La un capăt al mesei, tatălui lui Vlad, fost deținut în închisorile comuniste la începutul instaurării regimului, cel care nu se poate cu adevărat elibera de traumă altfel decât ieșind din joc și îndepărtându-se de soție și de fiu, chiar dacă abandonul înseamnă pentru ei o altă traumă. La celălalt capăt, fostul torționar, bărbatul care încă stârnește dezgustul, dar și mila victimei, căci l-a ajutat să iasă în viață din închisoare. Între cei doi, mama Sarei, soția domnului Iacoban, cea care nu apucase să-și trăiască povestea de iubire alături de tatăl lui Vlad, ea însăși victimă a brutalității regimului, reinventându-și viața odată cu nașterea Sarei. Cea care i-a cerut ajutorul soțului pentru ca fostul iubit să rămână viu. Uneori binele lucrează chiar și prin intermediul răului. Și asta nu transformă automat răul în bine. Nici măcar ca etapa preliminară. Pur și simplu răul e contextul prin care binele se strecoară în lume.

Umbra fatalității: călău și victimă

Chiar dacă această suprapunere a destinelor poate părea neverosimilă, una dintre temele romanului lui Bogdan Crețu este cea a sorții. S-ar putea spune că unul dintre personajele cheie este chiar destinul, închipuit ca o mâna invizibilă care așază fiecare fapt pe axa timpului, astfel încât nimic din ceea ce se petrece nu creează impresia de întâmplător, existențele tuturor fiind regizate cu meticulozitate. Poate că așa trebuia. Ca ei doi să facă pace între cele două zone ale suferinței. De dincoace și de dincolo de baricadă. Fiul unui deținut și fiica unui gardian.
Povestea celor trei, în afara întâlnirii copiilor lor, ar fi rămas incompletă, fapt care dovedește că iubirea, atunci când există, reușește să treacă de vicisitudinile istoriei, împlinindu-se în (și devastând) viața copiilor, dizolvând orice urmă de frică, dar, în același timp, obligându-i pe toți să plătească prețul pentru a nu mai rămâne mai puțin decât dragoste.

Una dintre cele mai interesante perspective pe care le ridică romanul este cea referitoare la relația dintre victimă și torționar, sugerându-se că și torționarul ar avea de suferit de pe urma acțiunilor pe care le face, că răul provocat are o sursă și că, poate, suferința lui e mai adâncă, chiar dacă el e păcătosul/omul căzut, trăind împăcat cu alegerea lui. Victima nu are control asupra vieții ei, fapt care o dezlegă de orice vină, pe când, în cazul torționarului, culpa este ceea ce rămâne în urma cruzimii, de ea nu-l poate nimeni absolvi. „Explicația” pentru această stare de fapt – ce m-a surprins inițial prin absurditatea ideii că suferința ar fi fost posibilă și în cazul torționarului – constă în aceea că amândoi sunt, în fond, oameni și, ca toți oamenii, sunt capabili atât de bine, cât și de rău, de brutalitate atunci când se delimitează clar, aproape schizofrenic, „datoria” de serviciu de viața privată. Pentru că binele e mereu la vedere, binele este evident, lipsit de imaginație. Întunecat e răul, mereu surprinzător și cu posibilități de replicare fără margini. Dar, ca întotdeauna în cazul unor timpuri marcate de oroare, diferența o face de care parte a baricadei te situezi, pentru că „învingătorii” sunt cei ce tind să facă uitate poveștile victimelor care, de multe ori, ar prefera să uite tot ceea ce s-a întâmplat decât să fie nevoite să retrăiască umilința, dezumanizarea, răul. Eu sunt un învins, Vlad. Și poveștile învinșilor nu au niciodată nici o șansă. Nu ajută. Ele pot emoționa, pot sensibiliza, pot hrăni nevoia de intensitate a celor ce nu au trăit așa ceva. Aici mi se pare că este imoralitatea literaturii: că-ți creează emoția, că te face să crezi că știi cum e să fii jos de tot. Și nu știi. Ăsta e adevărul, nu ai cum să știi. Totuși, chiar dacă mărturisirea/reconstituirea ne poate transmite doar a mia parte din suferința reală, ea rămâne esențială în lupta împotriva uitării, un antidot contra iluziei în care aleg să trăiască cei ce nu au avut contact direct cu dezlănțuirea răului transformând pe oricine îi ieșea în cale într-un suflet dezumanizat, gata să renunțe la orice principiu în schimbul șansei la viață.

Fiecare își are paradisul și își construiește infernul

Romanul nu se limitează însă la povestea ce a început și s-a terminat cu dragostea dintre doi adolescenți, ci o leagă și de o alta, într-un salt prin care, o dată în plus, prezentul pare o prelungire în altă formă a trecutului. Ea e întretăiată de cea a Mariei, căreia Vlad ajunge să i se destăinuie, și care îl poartă (și ne poartă) prin întâmplările altei vieți. Ceea ce-i apropie pe Maria și pe Vlad, înainte de a afla de adevărata juxtapunere a poveștilor lor de viață, este cunoașterea fricii și a sărăciei trăite în două perioade diferite ale aceleiași țări aflate în descompunere, condusă din umbră de oameni precum tatăl Sarei – acei veșnic câștigători pe scena unei istorii neașezate. Prin alternarea celor două fire narative, romanul lui Bogdan Crețu creează o imagine în relief ce  dezvăluie numeroase forme ale suferinței, ale sacrificiului, ale fricii, dar și ale iubirii. În timp ce Maria se zbate întreaga viață pentru echilibrul fragil pe care îl are în prezent alături de fiul ei, viața și fericirea lui Vlad s-au încheiat înainte de a fi început, acesta rămânând prizonierul visului trăit la 19 ani. Dacă povestea părinților lui și ai Sarei și-a avut apogeu în momentul confruntării cu adevărul, povestea copiilor lor s-a împlinit în cele câteva luni petrecute în cabana de lemn din satul de lângă Fundata – unde regimul, suferința și trecutul s-au dovedit, pentru un timp, neputincioase. Deși Vlad și Sara își trăiesc fericirea meteoric, ei, cei adevărați, nu vor putea fi alungați din Paradis. Sufletele le rămân acolo și tot acolo se vor reîntâlni peste mai bine de treizeci de ani. Nu adolescenții vinovați fără a avea propriu-zis o vină, ci ei la vârsta la care știu că  te poți împăca cu trecutul doar rupând orice legătură cu el. Nu este o alegere voită să rămâi în Rai, așa cum nu este nici să rămâi în Iad, dar, odată ce ai cunoscut una dintre cele două lumi, Pământul devine ceva străin. În cazul lui Vlad, acesta a cunoscut fericirea și apoi viața nu a mai putut curge pentru el înainte, în timp ce tatăl a rămas prizonier în iadul sufletesc al închisorii.
Nu eram pregătit pentru lumea de afară pentru că nu învățasem să uit lumea dinăuntru.

Trecutului nu-i poți opune prezentul fără a-l fi privit mai întâi în ochi

Mai puțin decât dragostea este și un roman despre măsura în care traumele părinților se transmit copiilor. Odată instaurată în conștiința omului, frica nu mai trebuie întreținută din exterior, ci se hrănește din chiar imaginația fiecăruia, din sentimentul vinovăției, din neputința de a înțelege și de a accepta. Dacă Vlad „a luat” frica și trauma tatălui său, Sara se simte responsabilă pentru  păcatele  domnului Iacoban și alege să rupă orice legătură cu familia, dar și cu Vlad, ajungând să trăiască doar în amintirea acestuia înainte de a închide definitiv cercul, întorcându-se atunci când știe că nimic nu mai poate fi sperat și nimic pierdut.

Romanul lui Bogdan Crețu Mai puțin decât dragostea aduce în prezent ecourile unui regim inuman, care s-a dovedit totuși mai puțin decât dragostea a doi adolescenți, o dragoste care a avut puterea de a arăta cu degetul vinovații, chiar dacă asta a însemnat să-și pârjolească propriile suflete și să ardă totul în jur.

  • Citește AICI și AICI alte două cronici ale volumului Mai puțin decât dragostea!

 

*Ioana Crega, secretar general de redacție Alecart, este elevă în clasa a XI-a, științe, la Colegiul Național Iași. 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!