Copilul și supereroul: Un băiat ca toți ceilalți, de Lorenzo Marone

Oamenii sunt singurul lucru pentru care merită să-ți pierzi propriul zeit, crede-mă.

Un bărbat revine în locul care odinioară iradia o aură magică, în locul unde a descoperit că supereroii există și în altă parte decât în benzile desenate, deși puterile lor nu îi fac invincibili. În locul în care a înțeles gustul dulce-amărui al prieteniei, a trăit neliniștea de a se simți diferit de ceilalți, tristețea și dezamăgirea, a fost atins de frumusețea unei fete și a văzut cât de ușor pierzi ceea ce crezi că va dura la nesfârșit: starea de grație a copilăriei. Reîntoarcerea e pretext al evocării unor momente de o dureroasă intensitate, a unor clipe când candide, când pline de tensiune, în sânul familiei și printre ceilalți, pretext al regăsirii unui sine care pulsează încă tainic în sufletul lui. E, în egală măsură, un omagiu adus celui care a fost, pentru el, eroul unei veri și s-a transformat în eroul unei vieți – tânărul jurnalist Giancarlo Siani, ucis în seara de 23 septembrie 1985 de către reprezentanții Camorrei, mafia siciliană. Tânărul ce l-a învățat pe băiatul de 12 ani, care nu știa ce să facă deocamdată cu toată sensibilitatea, și ardoarea, și singurătatea celor 12 ani, că trebuie să creadă în puterea cuvintelor, în valoarea poveștilor și în adevăr, că supereroii sunt supereroi nu pentru că ar avea superputeri, ci pentru că au curaj și vor să facă lumea un loc mai bun. Adevărul e că n-ar trebui să ne întoarcem să vedem lucrurile pe care le-am iubit cândva, după ce ni s-a schimbat privirea. În ciuda acestei convingeri, Domenico Russo se întoarce și, după ce privirea lui înregistrează o realitate ciuntită, rece, cenușie, atât de diferită de aura în care o învăluise amintirea, descoperă cele 30 de dale din blocul unde a locuit odinioară. Treizeci de dale care amintesc de esența copilăriei mele: închis în mica mea lume, într-o locuință mică, o gheretă de portar mică, sufocat și în același timp protejat, mă luptam în fiecare zi să caut un pic de spațiu vital. La capătul celor 30 de dale, Domenico îl reîntâlnește pe Mimì, băiatul care a fost, și, alături de silueta lui fragilă, pe Sasà și pe Viola, pe Fabio, pe Giancarlo și automobilul lui, un Mehari verde, chipurile părinților și ale bunicilor, pe sora lui Bea și pe toți oamenii printre care a trăit acel magic și îndepărtat început de viață. Terminat cu o rană. Transformată în forța care l-a făcut să devină bărbatul de astăzi, atent la nevoile celorlalți, la sufletul lor.

Atunci n-aveam cum să știu, dar mai târziu am înțeles că lucrurile extraordinare, cele care vor rămâne pentru totdeauna în viața ta, vin deseori în vârful picioarelor și pe neașteptate, fără bubuituri și fără să-ți atragă atenția în mod deosebit.

Un băiat ca toți ceilalți e un roman sensibil, explorând lumea interioară, febrilă și vulnerabilă, și universul în care se mișcă un copil care, la 12 ani, e pe punctul să fie expulzat din paradis. Să părăsească definitiv certitudinile și bucuriile deja ușor ciobite ale copilăriei și să fie aruncat în realitate. Nu l-aș numi un bildungsroman, ci, mai degrabă, o colecție de momente care au forța de a recupera imaginea unui suflet când însingurat, când neliniștit, care își caută orbecăind drumul. Care are nevoie să creadă în eroi, în bunătate, în prietenie și în iubire, care se refugiază în cărți și în benzi desenate, visează să cucerească spațiul sau să facă ceva extraordinar cu viața lui, arde de dorința de a trăi o aventură, de a fi acceptat, care opune adevărul și universul descoperit în cărțile depozitate sub pat sau în cele din uriașa bibliotecă a domnului Scognamiglio realității sordide în care trăiește, locuinței înguste în care își duce traiul alături de părinți și bunici, emisiunilor de divertisment de la televizor, vieții care se scurge într-un ritm când trepidant, când lent și care nu pare să aducă nimic bun în viața acestor oameni. O viață în care din când în când apar câte o boală avertizând asupra răului ce stă la pândă, câte o ceartă, un meci de fotbal în care Maradona înscrie o triplă, melodiile lui Vasco Rossi, o ieșire în afara străzilor cartierului, gândul la zile mai bune, o mână ruptă, o iubire ca un vis. Într-un cartier din Napoli, Vomero, viu, colorat, acoperit de ninsoarea care îl atinge atât de rar sau scăldat în razele puternice ale soarelui, gălăgios și misterios, evocat cu nostalgie ca un paradis devastat în care se caută urmele a ceea ce îi conferise odinioară dimensiunea magică.

În ziua în care m-am gândit să devin un supererou, nu știam, că în realitate, eram deja în parte un supererou.

Mimì va descoperi că lumea în care a trăit era un loc mic și ostil. Dar în vara anului 1985 e doar locul în care un băiat își poartă speranța și bucuria, chipul caraghios și inima plină de fantasme despre supereroi, curaj, superputeri și iubirea pentru Viola, fetița pistruiată cu buzele mirosind a cireșe. O vară teribilă. O vară magnifică. O vară pe care o poți trăi și simți astfel doar atunci când ultimele urme ale copilului care ai fost tresaltă încă în tine, când adolescența încă moțăie în așteptare, lumea ți se pare un loc bun și promițător, când aștepți să fii în sfârșit văzut de fata care îți place, când faci cele mai prostești lucruri pentru ea, când simți că ți se rupe sufletul văzând-o alături de un alt băiat. Când ai nevoie de un prieten alături de care să îmblânzești așteptarea a ceea ce presimți că va fi, când poți visa liniștit și scruta cu superioritate ceea ce se întâmplă în propria familie, când reușești să faci rost de câțiva bani și nu îi folosești pentru tine, ci pentru a-i oferi un suc și o înghețată Violei, a închiria o casetă pentru Sasà, pe care el nu o va vedea niciodată, când stai de vorbă cu un om al străzii orb care vede mai bine în sufletul oamenilor decât toți cei pe care i-ai întâlnit până atunci, promiți să ai grijă de câinele lui, neînțelegând ce urmează să i se întâmple, eliberezi bătrâna broască țestoasă pe nume Morla și apoi regreți, fiindcă îți dai seama că nu se va descurca în libertate, presimți pericolul reprezentat de cele două siluete pe care le întrezărești tot mai des pe strada ta, dar nu ai curaj să îți avertizezi prietenul, pe Giancarlo, și nici să vorbești cu părinții tăi. Până când totul se termină cu sunetul asurzitor al gloanțelor și vezi trupul eroului tău prăbușit. Exact în momentul în care Viola te sărută și iubirea la care ai visat o vară pare a fi la o palmă distanță. Exact atunci când știi că l-ai pierdut definitiv pe Sasà, grăbit să intre în adolescență și deja împovărat de greșeli și responsabilități.

Cuvintele pot deseori să ne schimbe viața, s-o ilumineze, cum fac marile iubiri, să ne năucească […], ne întind mâna și ne ridică pentru a ne conduce pe drumul pe care trebuie s-o luăm și nu avem curajul s-o facem.

În lumea aceasta cu trăiri exacerbate, dar atât de firești, în cartierul în care nu se întâmplă mai nimic, dar în care copiii joacă fotbal, privesc hainele de firmă ale celor mai înstăriți ignorându-și tricourile ieftine și părul în dezordine, descoperă apartamentul gol al vecinului de la șapte ca spațiu de refugiu al după-amiezilor plictisitoare, visează la casete video și la o altă viață și privesc motocicletele adolescenților, Mimì e obsedat de romane, de superputeri și de eroi, nu se pricepe la fotbal, vorbește ciudat, colecționează orice, e un cititor avid. Și își trăiește ultimele clipe ale copilăriei împărțindu-le cu Sasà și suferind din cauza Violei, frumusețea nepământeană care îl ignoră, dar alături de care împărtășește aceeași pasiune pentru cărți, ascultă Für Elise imaginându-și melodia schițată de degetele ei pe clapele pianului și vorbește cu Morla. Neștiind că ceea ce are e prietenie, pentru că el își dorește iubire. În lumea aceasta a lui Mimì apare într-o zi Giancarlo Siani, tânărul providențial, eroul necesar. Care îl învață că supereroii nu există decât în filme și în romane, încearcă să risipească aura romantică aruncată asupra lui de imaginația băiatului, îi arată că atenția îndreptată către adevăr și dorința de a face bine sunt singurele forme de curaj și că pentru ele nu e nevoie să fii un supererou. Iar cel care ar fi trebuit să-l ajute să devină erou îi face un cu totul alt dar. Îi vorbește despre frumusețea cuvintelor, a cărților, îi dăruiește o agendă roșie, asemănătoare cu a lui, îl îndeamnă să scrie, să nu lase să se piardă nimic din ceea ce vede și simte, să creadă în el însuși. Îl învață, de fapt, să trăiască: Nu e nevoie de știință ca să înveți să trăiești, Mimì, asta te păcălește. Nu există superputeri și eroi, înțelege o dată și începe să te bazezi doar pe puterile tale! E ceea ce băiatul păstrează după ce răul și moartea dau năvală în viața tuturor, iar din Giancarlo Siani nu mai rămâne decât un chip zâmbitor pe un zid și legenda unui tânăr care, fără să-și dorească vreodată, a devenit un erou.

La sfârșitul acelei teribile și magnifice veri, am înțeles că singurele superputeri la dispoziția noastră, sărmane ființe umane, sunt relațiile pe care reușim să le construim, iubirile, prieteniile, sentimentele.

Un băiat ca toți ceilalți e o subtilă pledoarie pentru viață, pentru prietenie, pentru cărți. Spunând povestea câtorva luni trăite de Mimì din momentul în care prima ninsoare i l-a făcut prieten pe Sasà până când ultimele zile de vară i l-au luat pe Giancarlo. Coborând în sufletul și în existența unui copil a cărui lume urmează să fie definitiv dezvrăjită, dar care va duce cu el amintirea unor oameni și a unor clipe aureolate de frumusețe.

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.)   

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!