Prolog: Putem încerca să ghicim, am precizat, nu să știm cu adevărat.
Un roman construit sub forma unui triptic, în care fiecare poveste te obligă să te întrebi cine ești pentru tine și pentru cel de lângă tine; ce din noi ne determinăm la un moment dat să acționăm într-un anumit fel și nu în altul; ce din noi îl face pe celălalt să ne rănească sau să simtă nevoia de a ne proteja. Care sunt mecanismele atracției, unde se situează linia ce o desparte de egoismul cel mai feroce. Cum funcționăm în interiorul relației de cuplu și cum e posibil ca, dintr-un anumit moment, să nu mai funcționăm. Ce forță irațională sălășluiește în noi sau ce din ceea ce ni s-a întâmplat, din golul sau din preaplinul resimțit odată, ne acutizează vulnerabilitatea. Cine ne poate salva când viața ni se joacă pe muchie de cuțit. În funcție de ce alegem să acționăm. Cât e instinct și cât e rațiune în întâlnirile noastre cu celălalt. Ce nu știm despre noi înșine – ca bărbați sau femei, ca părinți, ca oameni printre alți oameni.
Profund neliniștitoare, cele trei nuclee narative din care se constituie romanul lui Eshkol Nevo proiectează în oglinzi succesive posibile răspunsuri la aceste întrebări. Tatonări. Scrutări atente înăuntru. În niciuna nu se reflectă adevărul absolut. Dimpotrivă, din fiecare se revarsă asupra cititorului – la fel ca asupra personajului ce spune/scrie ceea ce a trăit – senzația că e imposibil să discerni ce se ascunde în propriul suflet sau în mintea/sufletul celuilalt. Singura certitudine e că vinovăția și nevinovăția sunt fețele aceleiași eterne povești: a omului prins între sine și un altul, bâjbâind pe un teritoriu mereu volatil, mereu în schimbare, mereu minat. În care nu știi ce ți se poate întâmpla. Ce ești în stare să faci. Care e limita a ceea ce ești. De fiecare dată descoperind ceva despre tine. Dureros. Destabilizator. Cu care trebuie să înveți să trăiești.
Actul I: Cine știe, poate că fiecare plâns întruchipează toate lucrurile care fuseseră necunoscute până la el.
Lucruri trăite, dar despre care nu se vorbește. Cele despre care există întotdeauna o perspectivă a lui și una a ei. Cu semn ușor, dar semnificativ schimbat. Ca acul unei busole incapabile de a mai arăta nordul. Unghiul din care privești schimbă fundamental perspectiva. De ce ar pleca o tânără văduvă de la shiva pentru a se întâlni cu un străin, cu un bărbat pe care îl văzuse – de două ori în câteva ore – în urmă cu câteva săptămâni? De cine sau de ce vrea să fugă? Ce așteaptă de la el? E îndrăgostită (și nevinovată) sau totul e o atentă punere în scenă a unei pisici vagaboande în care pulsează instinctul de supraviețuire?
Cu ceva timp în urmă: Nu ai auzit decât versiunea mea, așa că nu e greu să crezi, a spus, zâmbind.
Un bărbat întâlnește pe străduțele din La Paz o femeie. Ea e în călătoria din luna de miere, mâna soțului o lipește strâns de el, tensiunea plutește în aer. Mor nu e frumoasă. Doar fragilă, interesantă. Omri e în excursia de după divorț, dar a fi tată pentru fetița lui prea sensibilă e tot ceea ce contează. Câteva cuvinte și apoi o a doua întâlnire, neașteptată, în camera lui de hotel. Sentimentul acut că i se cere ajutor, că se așteaptă ceva de la el, un răspuns la o întrebare pe care Mor nu o poate rosti. La scurt timp, o fotografie cu soțul ei decedat într-un accident pe Drumul Morții în Bolivia îl face pe Omri să o caute. Ce din ea îl cheamă? Ce din el nu poate să nu răspundă acestei chemări?
Dar nu acesta e adevărul. Un cuplu e o junglă, așa cum ai spus tu. Și adevărul e că rana lui mi-a deschis rana mea care i-a deschis rana lui primordială care a deschis rana mea primordială.
Până când am făcut ce-am făcut.
Tot ceea ce urmează nu e altceva decât povestea unor incongruențe. Totul se desfășoară în aerul rarefiat al unei tragedii grecești. Nu știi, așa cum Omri însuși nu va afla niciodată, dacă ceea ce o poartă pe Mor spre el e orbire și pasiune sau încercarea disperată de a găsi pe cineva să o salveze – încă o dată. Încercarea de a construi ceva din cioburi de adevăr eșuează. Nu poți avea acces la celălalt, ci doar la povestea pe care el o spune. În acest caz, o poveste care te poate înghiți. Făcându-te complice la crimă. O poveste despre depresie, gelozie, dependența de celălalt, fixație, nevoia de a răni. O poveste despre un abuz căruia i-a fost victimă în copilărie, în familia de evrei ultraortodocși, o fugă de acasă, un tânăr de care se îndrăgostește și care brusc ajunge să repete abuzurile de care a fugit. Sau: realitatea unui soț rănit, înșelat și a unei tinere soții ce se trezește prizoniera unei căsnicii din care nu știe cum poate scăpa altfel decât înscenând un accident. Fiindcă pe străduțele din La Paz a întâlnit un bărbat de care s-a îndrăgostit. Omri vede golurile, semnele de întrebare din povestea lui Mor. Dar prezența ei îi anulează instinctul de supraviețuire. Trezește în el nevoia de a o apăra, de a face ceea ce pentru fiica lui, Liori, nu mai poate. Trezește în el nevoia de a iubi și de a fi iubit, de a răscumpăra eșecul căsniciei cu Orna, brutala înstrăinare dintre ei. Și trebuie să decidă pe cine sacrifică. Dacă se salvează (condamnând) sau acceptă posibilitatea unui nou eșec. Nici după ce hotărârea e luată, Omri nu are certitudinea alegerii corecte. Pentru că atunci când te întâlnești cu celălalt totul devine blurat. Pentru că nu ajungi la el, ci la poveștile pe care ți le spune (și ți le spui) despre tine și el. Pentru că orice întâlnire deschide o ușă spre vulnerabilitate. Ne lasă dezarmați în fața celuilalt. Despre care nu știi dacă e sufletul tău pereche sau dușmanul.
Actul II: Cum puteam să-i explic că greșea, când eu însumi nu-mi explicam de unde vin sentimentele mele?
El e un medic reputat. Un bărbat sobru, echilibrat, al cărui diagnostic e mereu precis, salvator. Ea e o tânără stagiară. Cu nimic deosebită de altele. Mai puțin dorința de a face lucrurile bine. Cu un soi de atenție îndreptată spre celălalt. Cu o prezență vie, o altfel de curiozitate. În doctorul Caro se trezește nevoia de a o proteja. De a-i fi alături. De a înțelege de unde strania potrivire a gusturilor, privirea identică asupra lumii. Fără a bănui că dintr-un alt unghi lucrurile pot fi văzute diferit. Că sunt un bărbat (văduv) și o tânără (care devine victima frumuseții și naivității ei). Un bărbat singur și o tânără rănită de un alt bărbat. Negând cu vehemență posibilitatea de a fi atras de ea. De a exista, în gesturile lui, orice altceva decât dorința de a fi acolo, de a o salva de ceea ce știe că e inevitabil. Într-un spital cu medici și tinere stagiare. În viață. Un gest care se întoarce ca un bumerang împotriva lui. Jumătate patern, jumătate erotic. Urmat de o acuzație de hărțuire.
Odată, demult: Toate familiile fericite sunt făcute din secrete peste secrete.
Un tânăr student medicinist se îndrăgostește de o tânără. Totul pornește de la un album de muzică și de la vehemența cu care ea își apără alegerea în fața celorlalți. De la încrederea care se revarsă asupra lui. Cei doi trăiesc în lumi diferite, acum brusc obligate să se intersecteze. E viața unui tânăr al cărui vis este să devină medic în ciuda dificultăților materiale și a unei tinere ce are aproape totul. E orgoliul lui de a-i oferi ceea ce pentru ea e firesc și convingerea ei că așa e normal. O bancă de spermă. Un gest care îl ajută pe Caro să își permită ceea ce altfel ar fi fost imposibil. O căsnicie perfectă. Doi copii. Un cancer. Niciun moment în care gândul să revină asupra a ceea ce făcuse. Rareori gândul că undeva, în lume, ar putea exista un copil. Pe care nu-l va cunoaște niciodată. Care nu va ști niciodată cine e tatăl.
Din nou în prezent: Din momentul în care s-a născut o sămânță de îndoială – vrei să culegi certitudine.
Când descoperi că ești salvat, că un test genetic confirmă că gestul tău a fost doar unul patern. Când descoperi, cu durerea pe care bisturiul o provoacă atunci când atinge carnea într-o intervenție fără anestezie, că, de fapt, a existat/există dorință. Când înțelegi că nu vei putea spune nimic din ceea ce știi copilului tău fiindcă asta înseamnă să îl rănești. Din nou. Să îi dărâmi lumea definitiv, să îl faci să își piardă încrederea în celălalt. În toți ceilalți. Când copilul tău nu știe că e copilul tău. Dar renunță la acuzație și peste ceva timp îi vezi din nou zâmbetul înflorindu-i pe chip. Într-o fotografie pe fb. Care îți frige privirea. Fiindcă atunci simți fiorul dorinței. Și închizi ecranul cu aceeași oroare pe care Oedip o trăiește când înțelege adevărul. Fără a putea face, asemenea lui, vreun gest izbăvitor.
Actul III: A fost odată o familie care nu mai e.
O femeie se plimbă alături de soț printr-o livadă. Fac asta la fiecare sfârșit de săptămână de mult timp. Chiar dacă ea nu se mai simte dorită. Chiar dacă simte că familia lor e în impas. Nu e pregătită să gestioneze ceea ce trăiește. Să accepte că boala soțului l-a schimbat. Că ceea ce a fost pasiune s-a transformat în conviețuire. Chiar dacă au doi copii mari. Pe drumul de întoarcere se țin de mână. Un gest de tandră apropiere, aproape uitat. Apoi el dispare. Pe cărarea aceleiași livezi, printre pomii încărcați de fructe, îngânat de melodiile unei nature party ce răsună de undeva din apropiere. Ofer dispare definitiv. Trupul nu-i este găsit, poliția are doar piste care nu duc nicăieri, cazul e abandonat. Lăsând în urmă un blog cu 99 de povestiri a o sută de cuvinte fiecare – și golul celei de-a o suta (ultima) ce urma să fie scrisă. Lăsând în urmă o femeie copleșită de o realitate absurdă. O fiică încercând să descopere în continuare ce s-a întâmplat, căutând semne în cele 99 de povestiri ale tatălui, descoperind că orice text te duce acolo unde vrei tu (sau el) să ajungi. Un fiu adolescent ale cărui revoltă și vinovăție îl înstrăinează de ai lui.
Cu ceva timp în urmă: Cum pot oameni care au fost atât de apropiați să devină complet străini, cum e posibil ca oameni care au crezut că sunt apropiați să fi fost de fapt complet străini… ?
Helly Raz are o relație extraconjugală. Cu un bărbat față de care nu simte nimic. O relație care o apropie și mai mult de soțul ei. O relație ce pare a-i oferi echilibrul de care are nevoie. Până când Ofer dispare. Până când descoperă că fiul ei știa. Până când totul se transformă într-un uriaș puzzle pe care trebuie să-l reconstituie. Până când trăiește o experiență stranie: o femeie – ea, Helly – intră în Paradis. Cum arată însă acest Paradis? Cum arată căderea din Paradis? Cu ce rămâi după experiența Paradisului? Răspunsul îl dă în ultima povestire de pe blogul lui Ofer. Cea de-a o suta. De exact o sută de cuvinte. După ce mai întâi un bărbat, bărbatul ei, a intrat în grădina Paradisului și nu s-a mai întors.
Un adevăr în spatele adevărului, care îmi scapă.
Despre acest adevăr care ne scapă întotdeauna vorbesc personajele lui Eshkol Nevo în Un bărbat intră în grădina paradisului (roman tradus din ebraică de Marlena Braester). Despre ceea ce ni se întâmplă fiindcă există ceva în noi și în celălalt ce rămâne necunoscut. O umbră ce ne urmează. Care poate fi o îndoială trezită brusc, o dorință ivită de niciunde, o așteptare neîmplinită. O singurătate care se cere îmblânzită. O vinovăție pe care încercăm să o alinăm. Un vis. Mai simplu: ceea ce suntem și se declanșează doar după întâlnirea sau pierderea celuilalt.
Epilog și de la capăt: Ca un joc de copii. / Ca o invitație la dans. / Ca niște bătăi de inimă după un „aproape accident”. / Ca o mustrare severă. / Ca o ușurare după durere. / Ca îmbătrânirea. / Ca ceva ce ai câștigat pentru o clipă, dar iată că ai pierdut din nou.
Un roman despre limitele a ceea ce putem ști, dar și despre limitele noastre. Cu o poetică explicită legată de relația dintre cuvânt și tăcere, istorisire și trăire, dintre ceea ce este și ceea ce crezi că este. Un roman dureros, construit excepțional. O arhitectură impecabilă și o subtilitate psihologică ieșită din comun. O carte despre sufletul omenesc, despre nevoia noastră de a construi povești, despre cât de fragili, de neîntregi, de neajutorați suntem. Despre cât de puternici trebuie să părem. Despre golurile pe care nu le putem niciodată umple, despre poveștile pe care le spunem despre noi și se spun despre fiecare. Despre irizările frumuseții. Despre lama tăioasă a vieții.
(*Nicoleta Munteanu, co-fondatoare, alături de Emil Munteanu, a Proiectului Alecart, profesoară MERITO la Colegiul Național Iași, consideră că a fi profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene și nu numai.)
Pictura de coperta articolului: Ioniță Benea
