Un boxer cu pumnii fragili ai unei copilării neterminate. (întâlnire cu poezia lui Emanuel Guralivu din volumul Un boxer cu pumni fragili)

eu nu pot afirma că am inventat ceva. nici măcar

poezia. sunt un păianjen cârpit la repezeală în

pielea tatei. gândurile mele despre poezie mă

ajută să-mi trec viața dintr-o mână în alta. de pe

un picior pe altul. ca o minge de fotbal.

Un vierme pentru care moartea nu înseamnă nimic, un păianjen ca o decorație, o umbră a tatălui de care nu mai poți scăpa. Singurul lucru rămas concret, singura parte din tine pe care o poți defini? Poezia. Poezia sub formă de catharsis, ce reușește să înlocuiască viciile și să te individualizeze în acea mulțime din stația de autobuz, aflată în așteptarea unui 41 îmbâcsit de trupuri. Poezia ca o redimensionare a vieții, ca o reestimare a ceea ce a fost, a ceea ce este și a ceea ce va fi. Nu e bine, dar nu e nici rău, căci, pentru un vierme, un măr sau un trup proaspăt intrat în mormânt e tot aia. Deopotrivă cu el, noi oamenii, ne hrănim din lucrurile pe care le avem la îndemână, din poezie sau din erotism, din poezie sau din țigări, din poezie sau din alcool, din poezie sau din viață: orice este substituibil. Viața trăită prin poezie nu e mai fericită decât viața trăită ca atare, deși pentru o clipă avem impresia că ne oferă un moment de sclipire.

Citind volumul de poezie al lui Emanuel Guralivu, Un boxer cu pumni fragili, nu am avut în niciun moment senzația că există multe cuvinte pentru că revelațiile sunt puține. Dimpotrivă, am simțit că în jurul meu se întâmplă tot ce trebuie să se întâmple! Ploaie, ninsoare, întuneric, o deficiență paternă și o violență care nu este materializată niciodată, rămânând mereu într-un stadiu incipient, înăuntru, ascunsă în inocența infantilă și neconsumată. Boxerul cu pumni fragili este de fapt simbolul unei frustrări acumulate în cadrul tuturor acelor călătorii într-un 41 gata să explodeze la orice frână, însă care nu va erupe niciodată și va fi doar o lovitură ce își pierde toată forța în aer.

1. (un boxer cu pumni fragili)

n-avem hartă pentru noi viața e

un pepene roșu mâncat

pe marginea drumului

Poate că aceasta este cea mai frumoasă imagine care rămâne cu noi după lectura volumului de poezie al lui Emanuel Guralivu. Până la urmă, o reprezentare grafică a vieții nu ne-ar fi de folos, căci întotdeauna elementele spontane ne vor ajuta să ne găsim drumul și să tragem de fermoarul șoselei. Ploaia devine, totodată, un ghid, un soi de limită la care trebuie să ne raportăm. Ea pare că vrea să ne spună ceva, să încuie ușa după noi, să scurteze străzile și să meargă înaintea noastră, dar noi rămânem blocați în ninsoarea din copilărie în care ne mișcăm ca niște boxeri cu pumni fragili.

dintr-o singură mișcare

a palmei curăț geamul și mă prefac că înțeleg

tot ce

mi se

întâmplă

Viața este adesea doar o enigmă pentru om, o suită de întrebări ce fie nu își găsesc răspunsul, fie sunt proiectate în fatalitate. De ce eu? De ce mie? Ar fi imposibil să nu chestionăm nedreptățile care ni se întâmplă și doar să le metabolizăm, căci nu dispunem de gradul de smerenie al lui Iov, bărbatul credincios, dar atât de încercat din Vechiul Testament. În schimb, continuăm să ne prefacem că înțelegem lucrurile prin care trecem, că toate au un rost și că sunt „răspunsul” acțiunilor noastre anterioare. Încercăm să înțelegem până și situațiile în care ne uităm la un film istoric cu tata, iar el nu înțelege unde își țineau ăia caii din moment ce trăiau ca urșii în bârloguri. Chiar și situațiile în care numărăm opt ferestre înaintea noastră și nici una nu e plină de lumina zilei până la capăt. Ne lovim mereu de aceleași întrebări și realizăm că în curând pe dinăuntru va viscoli. E același viscol, aceeași ninsoare din copilărie menționată anterior, prin care ne mișcam cu sângele încremenit. E ceva neterminat din momentul primordial al existenței noastre, ce nu ne lasă să înaintăm fără conștiința sa. În ciuda suferinței și a răului, putem fi încă toți niște actori buni, prefăcându-ne că nu există o deșertăciune a deșertăciunilor, că dragostea dă sens și că înăuntru e ceva.

tata mi-a dat și mie să mănânc și să

beau din întunericul acela numai al lui

fiecare zi are cuvintele ei și noi căutăm

tocmai cuvintele care zdrobesc

ca două mâini

retezate

eu și tata

Tatăl rămâne o figură fundamentală pe tot parcursul volumului lui Emanuel Guralivu. Este cel care nu a reușit să-și hrănească copilul decât cu durere, împroșcându-l cu propria beznă. Pentru fiu s-a întunecat prea repede, mult prea repede. Conflictele cu tatăl, lipsa sprijinului, înstrăinarea conduc la ruptură. Au devenit două mâini retezate, căci între ei nu a mai existat un corp stabil, sănătos de care să se prindă. Au evoluat în direcții diferite, însă copilul încă așteaptă ca lumina să apară în viața lui, deși nu mai caută nimic, iar tot ce vine pe urmă e mai blând chiar și bătrânețea cu nesiguranța ei.

2. (tatăl ascuns)

În a doua parte a volumului amintirea părintelui devine din ce în ce mai cumplită, fiindcă nu poate fi eradicată. Tatăl este ascuns pe dinăuntrul nostru ca o rețea de sârmă ghimpată străvezie și blândă, iar când se va trezi ochii lui se vor aprinde sfâșiindu-ne carnea. Alături de fiu suntem captivi, nu putem scăpa de amprenta acestuia. Poate că odată cu trecerea timpului și cu maturizarea lacunele copilăriei se adâncesc, sunt din ce în ce mai evidente și mai greu de ascuns. De asemenea, odată cu primele încercări ale bătrâneții fiul începe să semene cu tatăl. Acum nu se mai poate preface, nu mai poate sta la distanță. Îi este impusă conștiința zădărniciei și a morții, căreia nu-i va lăsa nici o definiție, nici un poem. Se creează o ultimă legătură între fiu și tată, el fiind cel care îi aduce moartea – e felul lui de a-i arăta lumea. Acesta este pasul final al relației lor: metamorfoza copilului în propriul părinte, înainte de a ajunge la sfârșitul vieții.

3. (ora de iarnă)

În a treia parte este introdusă o nouă temă: dragostea. Ea pare a fi o continuare a ultimului poem din secțiunea anterioară, când îmbrăcat în hainele tatălui, el o aștepta pe cea pe care voia să o ia de nevastă. Nici această relație nu este ușor de dus, nimic nu e simplu între ei. Poate că e vina întunericului ce-l însoțește din primele momente ale vieții sau poate că ea i-a provocat un nou întuneric, asemănător cu vremea din Anglia și care dispare odată cu zorii.

zăpada se topește

pumnii unui boxer

lovesc aerul.

nu știu cât o să mai dureze.

nu știu cât o să mai pot

scrie fără să respir.

Zăpada topită simbolizează ruptura de trecut, de acea umbră a copilăriei. Acum lovitura boxerului nu mai este încremenită, nu își mai pierde forța, însă nu mai are o țintă. Fragilitatea pumnilor a dispărut, furia este eliberată, propagându-se în atmosferă. În schimb, suferința nu se împrăștie, despărțindu-i pe cei doi pe maluri diferite, ca în filmul lui Theo Angelopoulos: Pasul suspendat al berzei. În ciuda diferențelor majore dintre ei, căci unul este o fereastră luminată prin care se văd gesturile obișnuite ale serii, iar celălalt alta întunecată prin care grăbită răzbate în tavan lumina unor faruri, merită ca el să lupte, să privească un meci de box și să stea între corzi și să încaseze pumni. Lovitura își găsește, astfel un scop, este materializată într-o combinație de stânga-dreapta și devine o formă de ars amandi. Iubirea reușește să redea sensul, chiar dacă în partea a doua a volumului aceasta era văzută doar ca o prefăcătorie.

4. (tarkovski)

Referințele cinematografice au dublat cu fidelitate poemele lui Emanuel Guralivu, venind ca o explicație sau ca o proiecție a trăirilor. În „runda” a patra, „traducerea” poeziilor prin raportări cinematografice este evidentă, având o simbolistică importantă pentru starea resimțită de cititor. Asocierea cu producțiile tarkovskiene impune o anumită atmosferă – lentă, propice contemplării și aducerii aminte. Primul poem, andrei rubliov: motive, redă impresia repetitivității, prin duminicile roase de molii, pe care le îmbraci până-ți intră sub piele.

lumina e

mai plină de surprize decât

întunericul. moartea va veni

într-o zi însorită când

așteptarea ta cucerește alte

teritorii.

Soarele este un mormânt, căci întunericul rămâne reconfortant, un partener loial, ce l-a urmărit întotdeauna și i-a purtat hainele de peste zi. Este până la urmă un spațiu familiar, dar și familial, fiind moștenit de la tată. Moartea își face apariția atunci când ne gândim mai puțin la ea și mai mult la alte lucruri, surprinzându-ne precum un dinte rupt.

Imaginea tatălui revine și în această parte a volumului de poezii, ca o muzică uitată. Sufletul muzical al tatălui determină neliniște, impresia că ceva nu e în regulă cu acea dimineață, că trecutul se întoarce sau o poate face oricând. Prezentul, în schimb, readuce tihna și elimină posibilitatea revenirii vremurilor precedente: nu-i nimic cu dimineața asta, s-a trezit în tine sufletul muzical al tatălui tău. Ne dăm seama că se poate trăi, chiar și atunci când amintirile nu-ți dau pace, fiindcă se va găsi ceva sau cineva care să te sustragă din visul urât al trecutului. Dar ce facem în momentul în care cea mai mare dorință ascunsă a noastră este să ne reîntoarcem acolo, în acel trecut, în copilărie? Dacă mergând însoțiți de stalker în Zonă vom reveni de acolo copii, căci timpul s-a întors în noi de unde a rămas? Între om și trecut va există mereu o relație ciudată, pentru că indiferent de câte lucruri rele i s-au întâmplat într-o anumită perioadă, odată cu trecerea vremii el va fi convins că atunci era mai fericit, că era cel mai fericit. Timpul are forța de a șterge resentimentele și de a manipula amintirile într-o formă favorabilă. Copilăria încă pare să confere o stare de confort, asemenea întunericului amintit mai devreme, deși are impregnată amprenta unei relații vătămătoare cu tatăl.

5. (celălalt caiet)

în Celălalt Caiet tăcerea e până la sfârșit

îți spui că o vei traduce îți spui că mâine

dimineață lucrurile vor arăta altfel îți spui

că vei fi primul care va urla

Ultima parte a volumului Un boxer cu pumni fragili este despre toate lucrurile care nu merg bine, însă pe care el nu are curajul să le scoată în evidență și să le repare. Celălalt Caiet devine o altă dimensiune, în care poate urla, în care va fi orb, în care întunericul va coborî din fruntea lui ca o ninsoare obișnuită și în care o va iubi mai mult. Pe scurt, e o altă lume, unde reușește să se îndepărteze de umbra tatălui, individualizându-se și împlinindu-și iubirea. Poeziile parcurg o serie de propuneri și dorințe, care însă nu depășesc niciodată acest stadiu. Totuși, el nu așteaptă înțelegerea nimănui, este conștient că acesta este destinul lui, este existența în care se complace și de care nu poate, dar nici nu vrea să scape. Este pregătit să intre să locuiască în bocancii tatei și să-i preia locul, să se nască noaptea și să moară dimineața. Nu are nicio altă variantă, căci legătura sa cu copilăria nu poate fi întreruptă – legătura cu acel întuneric, din cauza căruia seamănă din ce în ce mai mult cu tatăl.

mă voi trezi și eu din patul de moarte / și vocea mea mânioasă va alunga moartea

Există totuși și o urmă fragilă de revoltă, fiindcă indiferent de faptul că își acceptă viața, nu își poate accepta moartea. Mai ales când a umblat cu mâinile jupuite și nu s-a mirat nimeni, într-o țară de hoți, în care muncești mult și ești plătit prost.

Așadar, volumul de poezii Un boxer cu pumni fragili, scris de Emanuel Guralivu, îmbină de-a lungul a cinci „reprize” distincte atașamentul omului față de propriul trecut, de care nu se poate elibera, cu neputința de a iubi până la capăt, pe fundalul unor referințe cinematografice. Prin elementele introduse recurent în poeme – ninsoarea, întunericul, ploaia, dimineața, lumina, moartea – am avut senzația că mă aflu în căutarea unor indicii pentru a reconstitui o poveste și că fiecare secțiune mi-a oferit o nouă perspectivă asupra ei.

Cred că boxerul cu pumni fragili, această imagine a violenței care este înghițită de vulnerabilitate și inocență, se potrivește fiecărui om. În fond, poezia este întotdeauna oglinda sufletului uman, radiografia trăirilor și a suferinței sale. Suntem toți doar niște viermi ce caută în permanență ceva din care să se hrănească, care să-i mențină vii și din care să-și extragă puterea. Volumul se închide ca un cadru tarkovskian: lent, întunecat, totuși plin de o lumină care nu poate fi explicată. În el nu e izbăvire, nu e pace. E doar un boxer care, pentru prima dată, nu mai lovește ca să uite, ci ca să rămână în picioare. Și, într-o lume în care întunericul se moștenește, asta e deja o formă de mântuire.