A devenit deja o tradiție la Alecart ca, în cadrul întâlnirilor și discuțiilor cu prozatorii invitați la FILIT, două ore, sâmbăta după-amiază, să invităm printre noi poeți consacrați și poeți care încă nu au debutat cu volum. E un prilej de a asculta poezie, de a-i vedea și de a-i cunoaște pe cei ce ne-au făcut să le iubim versurile. La Zoon Poetikon vocile poeților devin una cu vocea poeziei, perspectivele se întretaie, generațiile se întâlnesc și noi nu reușim niciodată să punem toate întrebările pe care le dorim, căci timpul pare a se contracta și a nu ne permite decât o bucată de bucurie, pe celelalte păstrându-le pentru edițiile viitoare.
Anul acesta i-am avut printre noi pe Adrian Alui Gheorghe, Cosmin Perța, Paula Erizanu, Vlad Alui Gheorghe (nu se poate spune că i-am lansat volumul abia publicat, dar am fost printre primii care l-au ținut în mână, au început să-l citească și au scris despre – dovadă: încă o cronică pe care o veți putea citi în curând), Ioana Tătărușanu, Denisa Grădinaru, Mălina Turtureanu, Theodora Sterpu.
Un cântec de leagăn adus unei lumi în extincție, a spus Ioana Tătărușanu că este pentru ea volumul lui Adrian Alui Gheorghe Nu-i mai așteptăm pe barbari, așa cum, mărturisea tot ea puțin înainte, poezia pe care o scrie e o formă de comunicare. De aceea întind uneori brațele spre ceilalți prin ea. În opoziție, Mălina Turtureanu a zis că ea simte poezia ca pe un act foarte orgolios și foarte vulnerabil de a fi pus față în față cu intimitatea mea. Andrada Strugaru ne-a amintit că în versurile Paulei Erizanu vom găsi niște adevăruri care trebuie spuse, iar un pic mai târziu, după un banc zis de Adrian Alui Gheorghe, am ascultat vocea baritonală și plină de forță, de revoltă și de ironie a lui Cosmin Perța, urmată de versurile înfrigurate, din care se revarsă atât de multă vulnerabilitate și forță ale Denisei și apoi poemele atât de percutante ale lui Vlad Alui Gheorghe.
Astăzi, aici, două opinii despre poezia lui Cosmin Perța, una a Denisei și cealaltă a unui foarte tânăr cititor de poezie, Nectarie Rusu:
Cântecele de leagăn devin cântece de inerție, de neputință, de încercarea de a te orienta în lume.
Când ne gândim în special la poezia lui Cosmin Perța, avem în vedere o poezie care a trecut, de-a lungului timpului, printr-o serie de transformări, de mutații, atât la nivelul tematicii, al imaginii, cât și la nivelul limbajului, al sonorității, al plasării acesteia în planul real, palpabil, devenind un act performativ. Fie că este vorba despre Cântec pentru Maria sau despre Fără titlu, volume tinere ale poeziei lui Cosmin Perța, fie că vorbim despre ultimul, Cântec de leagăn pentru generația mea sau despre selecția de poeme inedite de la finalul antologiei alcătuite de Editura Cartier, putem observa cum poezia lui Cosmin Perța rămâne fidelă unei sensibilității autentice, inconfundabile, întorcându-se mereu la câteva teme și imagini definitorii, îndrăgite.
Prima dată m-am apropiat de poezia de dragoste a lui Cosmin Perța, în care găseam o sinceritate blândă, casnică, însă care avea tot timpul puterea de a fi sfâșietoare. Dragostea apare ca o spaimă ca celălalt să nu devină doar o figură familiară, are miros de ceai de mentă, impune ca distanța dintre cei doi să fie măsurată în cel mult doi stropi de transpirație.
Cosmin Perța se întoarce ori de câte ori poate la dragoste, însă coboară și în copilărie, spre iernile lungi și reci, cu zăpadă înaltă, spre casa bunicilor, spre moartea violentă a bunicului, iar mai apoi se îndreaptă spre o singurătate cuprinzătoare, neînțeleasă de cei din jur. Cântecele de leagăn devin cântece de inerție, de neputință, de încercarea de a te orienta în lume. Ele sunt fundaluri pentru marile războaie interioare și exterioare, pentru sentimentul de injustiție, pentru crizele generaționale, pentru aceste realități contemporane zguduitoare. Generația aceasta are nevoie de inimi de plastic, de pastile, de ceva care să o facă să simtă că timpul nu este prea lung, fiind mereu adâncită Într-un sentiment de inutilitate.
În poezia sa, Cosmin Perța nu se simte la prima intimidare și nu se abate de la reprezentarea lumii cu tot întunericul ei, cu toată mizeria și vulnerabilitatea ei, însă, pe lângă această luciditate adânc agățată de lumea exterioară, poetul creează lumi mici, personale, intime, cu liniște și lumină, cu foarte multă dragoste.
A fost o bucurie enormă să îl avem alături de noi pe Cosmin Perța la Zoon Poetikon și să ascultăm cum poemele sale se îndreaptă acum, mai ales, spre o formă de poezie care luptă cu realitatea din jur, care știe să o povestească și să o dărâme, o poezie care nu iartă războiul și nedreptatea. (Denisa GRĂDINARU)
Voi sta nemișcat în fericirea mea. Atât de nemișcat încât nici măcar nu voi mai exista
Accentele tăioase, moștenite din douămiism, îl fac pe Cosmin Perta o punte între o literatură a senzorialului și a fragilității (Am alergat pentru tine, am slăbit pentru tine, m-am antrenat lovind cu pumnii în pereți pentru tine) și una de luptă, desprinsă dintr-o lume interioară contorsionată (Copiii sunt plecați și tu te zbați în fața depresiei lovindu-te ritmic de ciment.). Aceasta reflectă atitudinea în fața unei amintiri (Pornesc dintr-un loc dureros, ziua de 10 august 2014, cu atmosfera ei sufocantă) care îi induce o senzație inconsistență ce îl determină să reflecteze la sens. Aici, sensul nu are o conotație existențială; luciditatea golului nu lasă loc decât suferinței (De 30 de ani caut sensul. De multe ori mi s-a părut că l-am găsit și el m-a abandonat), iar această suferință se reflectă vădit și în poezie (Și nu-ți vorbesc deci despre mântuire și nici măcar despre văzduh, cu atât mai puțin despre cât e de inutil să faci poezie.).
Corpul și consistența sunt două constante care guvernează discursul liric (Nevoia de corp care anulează nevoia de lumină.). Corpul sechestrând sinele, dar, în egală măsură, pierderea corpului determinând pierderea propriei identități. Fără amprenta personală asupra lumii, lumina devine o iluzie. Cosmin Perța construiește poemele (În interiorul fiecărei ratări mai există câte o mică rată.) ca pe o păpușă matrioska, fiecare față având în loc de surpriză aceeași disperare tahicardică. Un lung șir de căutări inutile – Am alergat pentru tine, am slăbit pentru tine, m-am antrenat lovind cu pumnii în pereți pentru tine, am fost sincer și am blufat pentru tine. Poezia trezește însă uneori, prin nevoia de sens, exuberanța copilului, ca în versul Vreau să merg la război pentru tine ce trădează infantilismul îndrăgostitului, o copilărire manifestată mai ales în stările paroxistice, când se poate spune că există o îngemănare între nebunie și lirism (Cioran).
Versul Vom face o anchetă, vom dovedi, vom plânge tot secolul acesta în care e atâta de frig infiltrează o stare a depărtării ca axă majoră a unei elipse pe care descresc forțele lirismului (Din acest unghi mort îți pot privi sfârșitul cel mai eficient). Așteptând zadarnic o revenire a „libertății & prospețimii” (Paradoxal, înțepenit și spasmodic/aprind o țigară superlong), este abandonată ideea de înviere mântuitoare, fiind înlocuită mai degrabă cu o înviere previzibilă, netămăduitoare (Nu face altceva decât să mă convingă și mai tare/Că a mânca un măr și a învia/sunt de fapt lucruri apropiate).
Structura poemului relevă două manifestări în fața pierderii sensului. Prima, care se mișcă pe șinele disperării, are o semantică fatidică, dusă la extrem (M-am rugat Dumnezeului meu din nou pentru tine, am plâns și am suferit pentru tine.), iar a doua reprezintă renunțarea, o nirvană cu un brahman ilustrat aproape explicit (Mă voi risipi în răcoare, în noapte, în întuneric și voi sta nemișcat). Din acest punct, poetul nu mai încearcă, ci doar acceptă că fericirea nu există decât într-un cerc entropic (Voi sta nemișcat în fericirea mea. Atât de nemișcat încât nici măcar nu voi mai exista.) și nemișcat. Nemișcatul amintește de „Mișcătorul nemișcat” pe care Aristotel îl descrie ca fiind generatorul, creatorul și, totodată, sensul.
Valențele filosofice ale poeziei nu sunt abstracte, ci organice – o formă de organicitate specifică douămiiștilor, păstrând totuși distanța față de banalitate. Perța reușește în Flashback să prindă o formă de disperare abstractă în epidermic; astfel, suferința provocată de lipsa sensului capătă sens în versurile lui.
Cosmin Perța poate fi văzut drept „creatorul” unei hărți pe ale cărei coordonate se mișcă atitudinea în fața evidenței, ilustrată de indiferența universului. Acest fapt presupune o formă subtilă de existențialism, în care fiecare singur, în carapacea propriei lumi, își construiește un „Dumnezeu nou” – nu din „prefabricate” (Komartin), ci din propriile experiențe (Dar și eu am fost unde ești tu și te înțeleg foarte bine), înțelegând că în afara lui nu e decât o chestie de fluide, de creier reptilian, de instinct.
Cântec de leagăn pentru generația mea este, așadar, o revelare a unei acaparări care ne include pe toți și care evoluează de la o banală „penumbră” la o lume vicioasă în care Demonul apare acum peste tot. (Nectarie RUSU*)
*Nectarie RUSU, elev în clasa a IX-a, mate-info, debutează în Alecart cu această cronică.
