Un gând trist despre vacanțe

‘The cultural exchange’ or htegfasd, mai recent, este singurul ori cel mai important lucru pentru un travel lover. Pe la vârsta de 18 ani mi-am dat seama ce vreau de la viața mea – ei bine, impropriu spus, dar cel puțin aveam un fel de parametri generali, gen unde, când și cu cine.  Când am ales să aterizez în Scoția, am știut că iau o decizie care îmi va afecta tot cursul vieții și de care trebuia să profit intens. Toate prejudecățile și-au avut rolul lor presupun, pentru că nici în ziua de azi, când ies până la Tesco să cumpăr un borcan de peanut butter, nu pot pur si simplu să nu observ pescărușii cum radiază în glasuri păsărești deasupra hotelului Balmoral în timp ce își duc poveștile în depărtare, înspre Marea Nordului. Scoția este unul din cele mai bune lucruri care mi s-au întâmplat vreodată și mă întreb când va fi ziua când mă voi obișnui cu peisajul atât de mult, încât sa trec posomorâtă pe străzi fără să observ oamenii atât de calmi, de frumoși și plini de viață, care mi-au inspirat atâta recunoștință pentru locul acesta despre care pot spune că și-a luat de ceva vreme atributele materne. Și dacă am tras concluzia cum că Scoția e ‘la mine acasă’ și restul e ‘la mama acasă’, pot porni liniștită la drum.

De ce să plec, cred că este o întrebare de dragul întrebării. Plec pentru că asta mi-am dorit întotdeauna, sau de dragul călătoriei, sau în căutarea altor lumi frumoase, unde să mă pot recunoaște în ele: pentru landscape, pentru cultura locului, uneori pentru pantofi și alteori pentru că așa am visat cu o seară înainte. Uneori nici nu aștept să se crape de ziuă și mă trezesc să îmi fac bagajul pentru o nouă aventură. Nu cred că există sentiment mai frumos ca acela când lași totul în urmă și pleci doar cu teama de ceea ce va fi, plus un croissant și niște stafide în rucsac, dacă ai fost inspirat să le ai și pe astea. Și bineînțeles, nu cred că există sentiment mai nefericit decât să îți ghiorăie mațele la marginea lacului Loch Ness și companionii tăi să creadă că e creatura. Dar cine știe, probabil că așa s-a întâmplat și pe vremuri, când un grup de scoțieni înfometați se bălăceau în apele țării, iar dacă aveau și alcool la bord, cum îmi închipui eu, se poate să fi văzut nu unul, ci mai mulți Nessies de mâncare, înotând în jurul lor.

Vreau să scriu despre un gând trist referitor la vacanțe pentru că sunt în vacanță, dar nu neaparat și tristă. Aventura a început planificată, ceea ce, în opinia mea, îi cam scade din profunzime (nu că n-ar fi fost o experiență plăcută) și ne-a dus pe amândoi pe plajele calde ale Palmei de Mallorca. Mi-am dorit de ceva luni să ajung acolo, aveam lista cu bagaje și itinerarii pusă deoparte alături de slipul de baie pe când încă era vântos în Edinburgh. A fost vacanța cumpărată din pușculița spartă, cu alte cuvinte, și una decisivă cu privire la cum voi privi experiența studenției de acum încolo. M-am întors extrem de obosită, dar entuziastă, cu bagajul plin de scoici de care nu am mai văzut nicăieri și cu telefonul plin de fotografii. M-am întors și cu vânătăi și julituri, căci cine știe ce m-a împins să mă aventurez și să dovedesc cât sunt de bărbată. Și bineînțeles, m-am întors o ´lobsterita´, cum ne plăcea să glumim, pentru că am depășit stadiul de bronz natural și m-am înroșit ca un homar, ajungând să urăsc soarele puternic sau faptul că mergeam pe jos dintr-o stațiune în alta, ca să economisim bani pentru parcul de distracții. Sau faptul că îmi imaginam cum scoțienii se bucurau în acele momente de o ploaie zdravănă și o temeperatură de maxim 14 grade. Totul însă înspre bine, pentru că m-am întors în Edinburgh cu zâmbetul pe buze, ca la puțin timp să îmi iau adio și de la minunatul meu companion de drum de ceva vreme. Au trecut de atunci zile, numărabile ce-i drept, căci arsura soarelui mallorcan încă nu m-a părăsit și încă port cu mândrie urmele costumului de plajă. Însă întâmplarea face ca acum să scriu din mașină, cu portiera deschisă și picioarele goale în ploaia de afară (nu, mamă, n-am răcit!), pe o coastă abruptă, superbă, pentru care nu s-au inventat sau nu găsesc eu cuvinte, în apropiere de Loch Lomond, Scoția.

Am promis că primul lucru când ajung în Edinburghe să aștept ziua cea mai ploioasă si vântoasă pe care forecastul ar putea-o prognoza si să ies numai si numai atunci. Ei bine, și aici începe să se încălzească, chiar semnificativ (23 de grade astăzi), dar riscul să te prindă o ploaie în nordul Scoției, random, prin munți, este încă ridicat. Am luat decizia împreună cu colegii mei de apartament și prietenele/ prietenii lor (în funcție de orientarea lor sexuală, hm-hm) și ne-am decis cu o noapte înainte ca să ne răzgândim la fața locului, când am aflat costul real al călătoriei, ca să ne răzgândim din nou mai pe urmă, când ăla de are părinții mai înstăriți s-a decis să acopere costul integral al benzinei. Niciunul dintre noi nu era scoțian sau cel puțin englez (și vă sfatuiesc să nu folosiți termenii aștia comparativ niciodată!) așa că pe drum s-au auzit coruri pure, candide, jalnice pe alocuri, cuprinzând de la Deșteaptă-te române, Vama Veche, imnul național al Frantei, al Tunisiei, un cântec polonez aparținând echipei de fotbal și Te queiro puta în spaniolă la Rammstein. Pe drumul de întoarcere, căutam cântece care să conțina cuvântul ´home´, adică cel de la Michael Buble sau The Beatles sau Paradise city, from Guns and Roses, căci mergea mână în mână cu grass is green and girls are pretty (blink blink!). Și dacă tot e iarba verde (de acasă, să mă rătăcesc prin lume…) mă tot gândeam la lucrul ăsta trist ce ține de vacanțe, ca o melancolie senină, de care nu vreau să scap, pe care o iubesc enorm, dar care mă trimite pe drumuri… pe gânduri…

Și deci reflectam la singurul lucru care ar concura cu noțiunea de vacanță; plecând de la ideea că în Palma e vacanța, în Scoția e acasă. Evident, nu a fost greu să realizez, era vorba de sentimentul ´homey´. Ploaia, ´aburul de baie´, cum îmi place să-l numesc, este balsamul rănilor mele, de toate culorile și de toate vârstele… e sentimentul calm și rece care mă trezește în mijlocul lui nowhere să îmi amintească că sunt acasă, că sunt acceptată și iubită și căruia îi întorc privirea recunoscatoare de fiecare dată, lasând-o să mă ude până la piele, să-mi încâlcească părul și să îmi blureze vederea, să facă ce vrea din mine, pentru că nimeni nu va putea strica legătura dintre noi. Și îmi dau seama cât sunt de fericită din cauza unui aici și nu a unui cuiva, din cauza unui când și nu a unui cum. Și fireste, îmi amintesc cât mă bucuram mergând pe plaje înconjurate de palmieri înalți, nisipuri albe, impresionante și mări albastre, într-un miros de ensaimada exotic și marketuri autohtone. Dar gustul plajelor străine nu va putea fi nimic mai mult decât o amantă, pe care nu vei vrea s-o iei acasă. Iar acasă e numai una și e sănătoasă, verde, grasă și frumoasă. Și oricât de relaxantă ar părea o oră de lene la umbra unui palmier uscat (nu că ar face vreo diferență totusi), nu voi putea uita niciodată de ce-i al meu, ce-mi poartă numele departe și îmi curge prin vene așa verde și frumoasă cum e ea: Scoția.

Scriu pe marginea unui backseat cu portiera îndreptată spre Fort Williams sau undeva prin apropiere, pentru ca Google maps ne-a lăsat la voia întâmplării. Plouă, dar nu m-am simțit niciodată mai bine. Lacul, vântul, ´aburul de baie´, prietenii cu care împart experiența asta și faptul că mănânc prima ciocolată în șase luni de zile… sunt o împlinire deplină. Sunt la mine acasă, într-un loc la fel de viu ca  mine, care vibrează în același sentiment în care vibrez și eu. E imposibil să nu o auzi cum îți vorbește… e chiar aici, iubitoare si fermă ca o mamă adoptivă care vrea să mă mai nască o dată. Lupta e între ce simt eu și cine sunt eu, însă vă spun drept, nu am fost niciodată mai sigură. Ne apropiem de Inverness și vremea pare să țină cu mine. Sper că va continua să plouă, nu atât de mult cât să nu răcesc și să se-ngrijoreze mama, dar sufficient, încât să nu mă părăsească sentimentul acesta trist, melancolic, de care m-am îndrăgostit, numit acasă.

Am fost zilele astea pe Cramond Island, care este o insulă foarte aproape de Edinburgh pe care oricine o poate vizita în interval de doar două ore pe zi. Motivul este că drumul până acolo, un îngust și foarte puțin înalt pod, se va acoperi de apă înainte să îți dai seama, dacă nu ești suficient de atent. Și am auzit multe povești cu niște studenți care, intenționat sau mai puțin, au rămas blocați pe insulă după ce valurile s-au retras. Există un orar pe internet pe britishbeaches.info care te avertizează clar când să treci și când nu, în funcție bineînțeles de pasivitatea lunii. Mă gândeam că odată ce voi fi arhitect cu acte în regulă, voi construi un tunel din sticlă de-a lungul podului de piatră ca oamenii să poată traversa oricând, chiar și cu apa deasupra capetelor lor. Poate și niste corpuri de iluminat harmless… și totul devine foarte romantic. Nu știu încă, poate îl las așa totuși. Doar pentru cei care, ca  mine, caută aventura cu lumânarea. Literally.