Într-o repetiție pentru a scrie aceste rânduri, am încercat să găsesc cel mai potrivit citat pentru a începe, ceea ce, după cum se știe, e imposibil. M-am confruntat cu dificultatea de a alege o singură secvență și, după ce m-am convins că nu pot da copy-paste tuturor paginilor volumului, am privit în afara lui. Am privit la mine, la repetiția pe care o fac zilnic pentru o lume mai bună, pentru a fi eu însămi mai bună, orice ar însemna asta. Până la urmă, m-a găsit citatul lui Emil Cioran, în care mi s-a părut că răsună ceva din situația în care se află Paul, pentru ca, un pic mai târziu, să-mi dau seama că el surprinde cu fidelitate realitatea în (și cu) care trăim fiecare dintre noi: Defectul tuturor oamenilor este că așteaptă să trăiască, deoarece n-au curajul fiecărei clipe. Toți învățăm să trăim după ce nu mai avem nimic de așteptat, iar când trăim nu putem învăța nimic, fiindcă nu trăim în prezentul concret și viu, ci într-un viitor fad și îndepărtat. – Emil Cioran, „Pe culmile disperării”
Aștept să trăiesc cum așteaptă și Paul ceva, deși nu știe ce, precum omul mărunțel din Basm-ul lui Daniil Harms. Refuzând schimbarea și trăind prins în simularea unei vieți și a unei lumi mai bune, Paul e un bărbat care nu trăiește prezentul, ci viitorul și – aș spune – trecutul. Paul rememorează și construiește pe tot parcursul volumului, uitând de nenumărate ori esența clipelor prezente, a oamenilor ce-l înconjoară, oscilând între teama în care pretinde că nu mai crede și curajul pe care îl avea când era copil, cândva, sau pe care-l va avea, tot cândva.
Repetiție pentru o lume mai bună, romanul lui Mihai Radu, ne învăță de ce avem nevoie uneori de un Paul, ce înseamnă să iubești și să-ți fie frică, să trăiești sub soarele negru desenat pe copertă, ca, până la urmă, să mori, să renaști cu fiecare întâmplare (sau oportunitate), să te transformi în băiețelul trăgând un porc după el iarna alături de tatăl său, în bărbatul care iese cu prietenii la o bere sau mai multe, într-un șoim al patriei, într-un Bogdănel sau într-o Carmenuța și, în final, să accepți că e firesc să fii un Paul în unele zile. De-a lungul volumului, Mihai Radu construiește o poveste prin intermediul unei povești prin intermediul altei povești, creând o matrioșka senzorială, vizuală, puternică și cu impact tocmai asupra ultimei, asupra micilor desene și detalii. Plecând de la Conacul Speranței și de la un apel telefonic, folosindu-se de forța acestor povești de viață (în esență derizorii, dar foarte omenești) ce se cheamă una pe alta, suntem invitați într-un dans oarecum haotic, în aglomerația asta de oameni și de întâmplări amare pentru a ne arăta că fericirea are nevoie de moarte, dar moartea n-are nevoie de fericire și că oamenii care o caută pe una, o găsesc pe cealaltă. O poveste despre cum muribunzii (fie ei bolnavi, vinovați, deconectați deja de la imediat) sunt cei mai fericiți oameni, despre cum cei care clamează că au găsit fericirea sunt cei morți cu adevărat, precum soții Moscovici.
Totuși, în lumea mai bună, omul simte nevoia de a-și găsi fericirea tocmai pentru a trece peste moarte (moartea dorită, poate salvatoare, moartea care ar putea zămisli un alt Paul sau doar elibera o variantă nouă a lui), pentru a-și simula prin ea viața, a o repeta înainte ca aceasta să existe cu adevărat – de parcă ar fi posibil.
E ceva eliberator în orice boală. E ceva eliberator în orice abandon. Mai ales atunci când începi să nu mai crezi în frică. E un moment, o clipă, când culorile se schimbă. Nu mai crezi în frică și e gata, e ca o magie.
În lumea în care Paul pare, la început, un pion pe o imensă tablă de șah pe care nu știm cine sunt regele și regina, într-o partidă jucată pe o tablă ce poartă semnele suferinței, ale haosului și ale nesiguranței, ale eșecului și ale fricilor, fericirea pare imposibilă și parcă ireală, iar teama prea banală pentru a fi verosimilă. Ghemul acesta de întâmplări se desface și se tot desface, făcâd salturi și noduri, cu un fir ce se țese atât de dens (lăsând impresia cititorului că povestea nu se va termina niciodată, că e veșnică și are un caracter general-valabil), încât nu pare a putea fi tăiat de nicio moarte. De moartea tatălui care poate însemna moartea vechiului Paul, o eliberare și șansa de a trăi încă o dată. Cui nu-i e frică de nimic din jur și percepe teama ca pe o slăbiciune, ca pe un semn de lașitate, aceluia nu-i poate fi frică decât de sine, iar frica de sine este, cred eu, cea care determină o ultimă moarte.
Copil fiind, am crezut în oamenii mari. În magia, eroismul și lumea oamenilor maturi. Cred ca viața are cea mai mare substanță atunci când ești mic. Apoi totul se destramă. Am crezut cu toată ființa în omul adult. Nu știam că nu e decât o fantomă plină de frică. Nu știam că e un căcăcios care se împachetează în tot soiul de minciuni.
Odată ajuns la vârsta maturității, Paul realizează ce înseamnă de fapt lumea adulților și începe să-și perceapă într-un mod pesimist existența, dialogând cu sine plin de dezgust și de nemulțumire – de parcă ar simți că a fost înșelat în așteptările de până atunci. Renunță și se retrage din mijlocul ghemului de întâmplări, alimentându-se cu „stropi” de viață prin retrăirea trecutului și proiectarea viitorului: o repetiție pentru o lume mai bună. E cam ca în versurile unei melodii cunoscute: copil fiind, credeam multe lucruri/ copil fiind, visele grele ca plumbul/ visele triste încep atunci când te trezești/ și realizezi că viața-i doar un moment – pe care le putem reasculta (acum, după lectura romanului lui Mihai Radu) ca pe refrenul existenței lui Paul, un refren despre trecerea timpului și gândul că viața, pe cât de frumoasă și de generoasă este, obligă omul să înfrunte durerea, pierderea, să reevalueze și, poate, să spere la o lume mai bună. Dacă în alte romane puteam vorbi de omul prin excelență, Paul este omul prin deficiență, cel care nu trăiește în prezent și nu reacționează la niciun factor care i-ar putea altera starea – de parcă ar avea un scut care îl face complet imun oricărei tragedii pe care viața i-o pune în cale. În această teorie care spune că adultul e de fapt omul care se ascunde în spatele a tot soiul de minciuni, el refuză orice „adaptare” și vede ceea ce i se întâmplă ca pe niște momente haioase, pe care le tratează cu ironie și autoironie. Absurdul și derizoriul își dau mâna peste întâmplări tulburătoare, peste drame familiale, peste spaime și fugi de responsabilitate.
Poate așa facem de multe ori, mi-am zis: cărăm după noi o pungă cu rahat prin viață, uitând de ea.
Mi-am dat seama că despărțirile trec din una în alta, se termină o despărțire și începe alta, se termină o durere și începe alta.
Contrapunctic, sunt inserate, așadar, secvențe comice, de un râs amar, lăsându-ți-se libertatea de a izbucni în hohote sau în lacrimi, înțelegând că Paul este, dincolo de defecte, căderi, ratări, un om care nu abdică de la viață și care, chiar dacă numai ca un moment, o trăiește.
Personajul lui Mihai Radu mi-a amintit de omul din poezia Cristinei Alexandrescu, cel care trăiește între dureri, cel al cărui organism se pregătește de următoarea suferință când o alta abia a trecut, cel care e modelat tocmai de căderi și care a și-a autogenerat imunitatea. Pe de altă parte, Mihai Radu surprinde prin ceea ce trăiește Paul ideea că o singură verigă dintr-un lanț, oricât de lung ar fi acesta, schimbă radical imaginea și esența șirului. Astfel, realitatea unui tată muribund, cu toate amintirile trezite de ea la viață, este alterată de un viol.
Un azil, un tată, o boală, o fostă soție, o fiică, foste și actuale iubite, prieteni și colegi de muncă, toți aceștia sunt pioni pe tabla de șah pe care se mișcă și Paul, locuri și oameni care pot schimba relațiile lui cu fiecare în parte, dar și cu propria viață.
Astfel, romanul lui Mihai Radu vorbește despre omul prin deficiență, omul care ignoră orice poate să-l facă să se simtă incomod, care tratează suferința cu ironie, chiar dacă știe că e înconjurat de tragedii, care trăiește oricând altcândva, numai nu în prezent, simte electricitatea fiecărui moment doar prin asocierea lui cu un altul din trecut. Printre certuri ale unor soți care umplu apartamentele comuniste cu restul apropierii dintre lor, printre prejudecăți despre despărțire și ce ar trebui să însemne iubirea, printre gânduri despre liniștea căutată și neîmplinire. Repetiție pentru o lume mai bună e un roman care se desface ca un ghem de lână, care vorbește, asemenea unui poem, despre adevăruri mici, de uz intern, despre cât de trist și de împovărător este să te naști cu misiunea de a face bine, despre femei-pansament, despre uitare, regret, familie, falsitate, despre cum așa e viața, ironică, amestecă mereu clasicismul cu blocurile nerenovate de la Stadionul Ghencea, aristocrația cu lifturile care uneori merg, alteori stau, iar peste toate lasă un mare nor de băi reci și țevi bolnave, despre om. Despre cât de frumos ar fi ca, în final, el, omul, să simtă că a ajuns la capătul drumului ca la sfârșitul unei povești.
[AICI– o altă cronică a romanului Repetiție pentru o lume mai bună, de Mihai Radu, scriitor ce este invitat la Întâlnirea Alecart la FILIT, sâmbătă, 21 oct., ora 11 la Muzeul „V.Pogor” – Casa Junimii, Sala Studio J. Programul complet al Întâlnirilor Alecart, AICI.]
*Serena Condurachi, redactor ALECART, este elevă în clasa a X-a, mate-info, la Colegiul Național Iași.
