La pândă în realitate, așteptând efectul narcotic al imaginației: Un joc și o desfătare, de James Salter

Cu cât vedem mai clar lumea, cu atât suntem mai obligați să ne prefacem că nu există.

Un bărbat spune o poveste. O reconstituie din fragmente minuscule de discuții, din ceea ce, martor ținut la distanță prin natura intimă a relației pe care abia o poate întrezări, reușește să perceapă. Mai departe o  imaginează, face din ea propria creație, într-un proces de developare a ceea ce ar fi putut fi. El însuși un singuratic, cu propriile ciudățenii, prins din când în când în viața mondenă pariziană, într-un joc social care nu-i trezește cu adevărat interesul, dar pe care îl acceptă, preferă să se retragă în provincie, într-un loc unde nu se întâmplă nimic. În micuțul Autun, doar chipul lui Claude Piquet, prea abundentă, prea somptuoasă, proaspăt divorțată suscită un vag interes, o dorință ușor obosită – ca un reflex al nevoii de iubire, al tânjirii după ceva. Cum însă ea e complet absentă, cu o viață care își urmează cursul diferit de al lui, Claude se transformă treptat într-o umbră, prezență pe marginea căreia nici măcar nu se poate visa la o poveste de iubire.

Opunându-se acestui cenușiu, chiar dacă ivită chiar din el, adevărata poveste este trăită prin ricoșeu. În fapt, devine a lui în măsura în care are deplina libertate de a-i delimita contururile și de a i le umple după bunul plac. Ceea ce cunoaște este doar atmosfera provinciei franceze, a densității ei plicticos-atrăgătoare ce poate seduce orice străin. Personajul narator, fără o identitate precisă, fără o istorie de viață, este el însuși un străin, de unde și o anumită fascinație față de spațiu și de oameni, dar și o reală teamă de a trăi viu, dureros, implicat. Distanța dintre el și ceilalți nu e atât voită, cât o realitate pe care o poartă în sine ca pe un stigmat vizibil: Își dau seama că sunt străin. […] Mi-ar plăcea să trec neobservat. Doar clopoțelul de la ușă să sune când ies, atât.

Marii îndrăgostiți zac în iad, spune poetul. Chiar și acum, la multă vreme după, nu pot distruge imaginile. Ele rămân în mine ca pornirile unui narcoman.

Privirea e acutizată, mereu în alertă, decupând imagini, mirosuri, gesturi, sunete și impregnându-le de propria vulnerabilitate, de propria singurătate. Privirea aceasta se plimbă peste realitatea unui orășel albastru, indolent, cu străzi abrupte, în care oamenii merg pe biciclete, cojile de portocală se descompun pe trotuare, clopotele îngână orele dimineților, lumina cade peste străduțe ca niște cioburi de porțelan, ploaia e rece, serile tăcute, olanele înnegrite și viața se scurge în ritmul unei rutine cuminți. Însă Autun, orășelul iubit, devenit oraș mic, lipsit de veselie ar putea fi oricare altul pierdut prin adevărata și profunda Franță. Am spus Autun, dar ar fi putut fi foarte bine Auxerre. Sunt sigur că o să vă dați seama cu timpul. E Autun, dar ar putea fi oricare dintre locurile pe unde Dean și Anne-Marie și-au trăit povestea de iubire. Marie e o Lolită franțuzoaică un pic mai matură, dezinhibată, dăruindu-se candid și fără pudoare străinului care ar fi trebuit să rămână doar câteva zile în Autun, dar care alături de ea va uita ce înseamnă timpul, se va pierde și se va împlini ca bărbat până când plecarea în America devine o necesitate. Gestul disperat al celui care știe că e ultima șansă de a se elibera sau dorința de a face cu adevărat ceva pentru tânăra franțuzoaică? Accidentul de mașină șterge orice posibilitate a unui răspuns, îndepărtează derizoriul legăturii, creează aura poveștii și o înalță, o purifică. Imprimă chipului lui Anne-Marie paloarea resemnării, o învăluie în tragismul unei așteptări care nu mai cheamă niciun semn. Ea poate acum să rămână mereu tânăra care, dacă s-ar fi pus problema, ar fi venit oriunde o chema el, oricât de departe. N-ar fi șovăit. Chiar dacă peste ani va avea propria  familie și copii pe care să-i ducă prin locurile pe unde, într-un alt timp, se plimba în limuzina lui Dean. Iar personajului narator, prietenului și rivalului din umbră, cel care se hrănește din ceea ce trăiesc cei doi și care lui îi este refuzat, îi dă posibilitatea de a asambla aceste rămășițe ale dragostei, saturate de o frumusețe dureroasă. De a aduna secvențe și a plonja în interiorul acestui vis cu efect narcotic, jumătate al celuilalt, al lui Dean, și jumătate al lui, căci el este cel care reimaginează totul. Și făcând astfel, supremul gest de reconstituire și de demolare a adevărului, devine el însuși parte din poveste, un agent dublu, mereu cu un pas în urma lor, hrănindu-se din acțiunile și deciziile celor doi, dar și cu unul în față, căci știe ceea ce ei nu știu. Peste indiciile descoperite, el suprapune visul. Propriul vis, propria variantă. Visurile sunt la fel de adevărate și de manifeste ca gardurile de fier forjat ale Franței sclipind negre în ploaie. Mai adevărate, poate. Ele sunt scheletul întregii realități.

O ranchiună de care mă îmbib ca de o saramură.

O stranie relație de putere se stabilește între cei doi prieteni. În timp ce unul are o anumită stabilitate, un loc al lui între acești francezi, celălalt, Dean, e o apariție stranie, un rebel aflat în căutarea a ceva, constrâns de lipsa banilor și de propria revoltă să accepte mereu statutul de boem. Căzut în capcana iubirii pentru Anne-Marie, se zbate între realitatea acestui trup care i se dăruiește, atracția față de o altfel de experiență și momentele de penumbră, de oboseală, senzația de sordid pe care aceeași Anne-Marie i le provoacă. În timp ce unul rămâne permanent închis într-o lume minusculă (indiferent că este vorba despre casa familiei Wheatland din Autun sau despre peregrinările pariziene alături de cei doi soți), celălalt își trăiește clandestinitatea pasiunii plimbându-se alături de Anne-Marie în Demage-ul închiriat, rămânând la sfârșit de săptămână, pentru o noapte sau două, în mici hoteluri, în camere impersonale, mizere, obscure, singurele în măsură să le adăpostească trupurile ațâțate de patimă. Pe când unul e conștient de lipsa de strălucire a propriei vieți, de banalitatea alegerilor făcute, celălalt e înconjurat de o aură de nonconformism, e tânărul cu o minte sclipitoare, studentul ce a renunțat la cursurile de la Yale, americanul abia venit în Franța din Spania și care vrea să experimenteze, tatonând limitele libertății, încălcând regulile familiei din care provine. Dacă aș fi fost boboc, l-aș fi luat ca model – rebelul care aș fi putut și eu să devin dacă aș fi avut curaj. Numai că eu am făcut totul cum se cuvenea. […] Sunt invidios. Viața lui pare cumva mai adevărată decât a mea, mai puternică, capabilă chiar s-o atragă pe a mea ca gravitația unei stele întunecate. Personajul narator devine un voyeur care se hrănește din crâmpeiele poveștii de dragoste dintre cei doi. Puncte minuscule pe care le vânează, le caută, le completează cu propriile intuiții și fantasme. Dean, la rândul lui, e prizonierul unei relații ale cărei margini se îngustează tot mai mult în jurul lui. Faptul că privirea nu îi oferă celui dintâi acces la tot, nu îl reține, așadar, doar înăuntrul a ceea ce s-a întâmplat, devine trambulina care îi conferă o poziție superioară. Inferior la nivelul trăitului, el își trage puterea din imaginația care reface viața celuilalt. Avem nevoie de eroi, ceea ce înseamnă că avem nevoie să ni-i creăm. Iar ei devin cu atât mai reali prin invidia noastră, prin devotamentul nostru. Noi suntem cei care le acordă măreția, puterea, pe care înșine n-o putem deține niciodată. Și, la rândul lor, ei ne dau ceva din ea înapoi. Doar că eroii aceștia sunt muritori, ca și noi. Nu durează pe vecie. Pălesc. Dispar. Sunt depășiți, uitați – nu mai știm nimic din ei. Și eroul lui lasă în urmă o rană, așchii care au reușit să-mi despice carnea, momente în care fibra sufletului își schimbă consistența. A vrea să fii în pielea celuilalt și micimea a ceea ce se reflectă din asta în gesturile lui. A putea să trăiești prin ricoșeu și a imprima realității grandoarea propriilor visuri, setea nebună de un extraordinar ce se sustrage obișnuitului. Aceasta e desfătarea.

Nimic nu te poate atinge, nicio revelație, nicio crimă. Ești ca o poveste tristă, ca frunzele de pe stradă. Te repeți ca un cântec.

Acesta este și jocul de dincolo de jocul pasiunii, al cărnii care se caută, al ciocnirii întâmplătoare dintre Dean și Anne-Marie. Ei rămân la jumătatea drumului dintre realitatea propriilor vieți și ficțiunea celuilalt, eroi mici ai propriei iubiri, proiecții urieșești ale imaginației personajului narator. Într-un decor real, acesta proiectează infinit, coboară în bolgiile trupului ce dorește un alt trup, ale unei nudități analizate, disecate în mecanica ei animalică, în plăcerea ei totală. Treptat, în chiar miezul acestei povești se insinuează suflul fatalității. Crezi că ai să mă mai ții minte peste cinci ani? […] Ai să pleci, spune ea. Ești genul. // Ba nu. // Si, insistă ea calm. Presentimentul despărțirii conferă atât iubirii celor doi, cât și întregului fundal pe care ea se desfășoară, o aură de strălucire. Care iradiază în prezentul petrecut în mici cafenele și restaurante, printre chipuri indiferente, în fața strălucirii unor magazine la care cei doi nu au acces pentru că le lipsesc banii, în cinematografe provinciale, în casa părinților lui Anne-Marie, plimbându-se pe trotuare, printre coline și dealuri. Un prezent reflexie a unor imagini trecute și remanente ale Franței, reflectate la nesfârșit ca fațetele unei pietre prețioase inepuizabile.

Cu o scriitură impecabilă, Un joc și o desfătare e un roman puternic; nu o poveste de dragoste, ci o construcție fluidă despre ambiguitatea dintre ceea ce este trăit și ceea ce este visat, dintre realitate și imaginație, dintre camaraderie și impulsul egoist, dintre lumea ta și universul celuilalt. În traducerea excelentă a Justinei Badol.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.) 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!