Un film bun este acela care naște dezbateri, naște discuții pro și contra. Nu este normal să uniformizăm gândurile și, la un moment dat, să-i izolăm pe cei care nu sunt de acord cu ceea ce facem. Atunci când am făcut filmul acesta, am invocat libertatea de expresie. Dacă filmul meu ar fi fost ca o armă împotriva Bisericii, ar fi fost abordat altfel. Dacă filmul meu reușește să dărâme credința cuiva, nu este problema filmului, este problema acelei persoane, pentru că înseamnă că nu are suficient de multă credință ca să reziste filmului meu . (Daniel Sandu, regizor)
Cu ce se confruntă un tânăr care visează (visează ingenuu și necenzurat, fără ca visarea lui să aibă încă suficientă consistență) să-și formeze o carieră în teatru/film în România? Se lovește inevitabil, mai devreme sau mai târziu, de prejudecăți, de animozități, de scepticisme sau semne de întrebare care nu doar că îl pot dezarma, dar îl pot determina să se privească pe el însuși și să fie dezamăgit de ce găsește. Și, aflat în acest punct, aparent fără cale de întoarcere, cred că trebuie să se detașeze complet și să încerce să se uite în urmă: ce înseamnă, de fapt, să fii un actor bun? Ștefan Iancu ne spune că un actor bun este, în primul rând, un om asumat, cu toate gândurile și fricile lui. Dar câți dintre actori reușesc cu adevărat să-și asume credibilitatea?
Nu cunosc statisticile, dar după ziua de astăzi am ferma convingerea că actorii din Un pas în urma serafimilor nu doar că și-au înțeles și și-au aprofundat rolurile, ci continuă să respire cu (și prin) personajele lor, fără ca vreun moment să se îndepărteze de propria personalitate și de la ingenua carismă. Una dintre cele mari greșeli poate pe care am tendința de a le repeta în cadrul întâlnirilor de poveste semnate de Alecart este aceea de a privi mai întâi entitatea și pe urmă identitatea omului din fața mea. Pentru că mi se pare că, automat, un scriitor, un ambasador sau, în cazul de față, un actor, este mult deasupra și este extrem de greu de urmărit ca „un om obișnuit”, deoarece pentru mine nu prea poate fi un om obișnuit.
Într-adevăr arta este subiectivă, cred că un film este bun sau prost în funcție de măsura în care reușește să te emoționeze povestea respectivă, fără să fie nevoie să te concentrezi sau să cauți detalii pe care filmul nu ți le dă. Să-ți ridice niște întrebări și să te emoționeze. (Cristian Bota, actor)
La întâlnirea de astăzi (nu vă imaginați cât de mult așteptată!) cu regizorul și cu actorii Ștefan Iancu, Ali Amir, Cristian Bota și Ștefan Mihai, pot spune că s-a rupt în sfârșit această distanță pe care în mod inconștient mi-o impuneam. Am încheiat săptămâna Alecart într-o stare euforică, după un dialog mai mult decât antrenant cu niște oameni sinceri, frumoși (și la propriu și la figurat), niște tineri talentați în care eu mi-am pus întreaga speranță legată de soarta filmului românesc. Pentru că, subiectivă sau nu, am simțit prin modul în care au vorbit cu noi nu doar disponibilitate, ci și o receptivitate ce ne oferea nouă o deschide spre secretele platoului de filmare, spre acele provocări întâmpinate care pot forța un tânăr actor (sau chiar pe regizorul însuși) să se gândească să renunțe, spre acele (alte) cadre faine care au trebuit tăiate la montaj.
Unul dintre multele aspecte care mă fascinează și mă tentează, deopotrivă, la viața de actor este tocmai acea prietenie strânsă, acea relație de intimă înțelegere și solidaritate ce se stabilește între actorii aceleiași pelicule. Fiecare a mărturisit că a încercat, în pofida laturii rolului negativ de exemplu, să stabilească relații de camaraderie cu fiecare membru al distribuției, pentru că depinzi permanent de toți ceilalți pentru a putea da o formă propriului rol. Și reacțiile invitaților noștri, privirile, glumele, toate trădau încrederea aceea nezdruncinată pe care o aveau unul în celălalt, dobândită în timp. Mi se pare de-a dreptul dezarmant și cuceritor acest spirit liber pe care ți-l oferă actoria și de care tinerii actori au profitat la maximum.
După formatul cu care ne-am obișnuit, doi redactori Alecart au deschis întâlnirea, oferindu-ne interpretările lor asupra filmului. Cel mai frapant aspect al prezentării Tamarei mi s-a părut referirea la complexitatea personajului principal din film, Gabriel (interpretat de Ștefan Iancu) și a metamorfozei interioare a acestuia. Tamara reușit foarte bine să exprime diferența dintre „un Gabriel de la început” și „un Gabriel din urmă”, făcându-ne pe toți să ne întrebăm dacă este autoritatea sinonimă într-adevăr cu superioritatea. Răspunsul nu a întârziat să apară: Autoritatea nu este definită de funcție, nu este definită de poziția pe care o ai într-un anumit spațiu. Un om care îți este superior trebuie să fie în primul rând un model, un formator, nu un deformator. Atât despre empatie și trădare, despre modul în care refuzăm de multe ori realitatea și tindem să ne revoltăm împotriva ei, cât și despre spațiul deformator al seminarului prezentat în film, văzut ca un loc în care devine captiv însuși Dumnezeu (închis în sine a este a) ne-a vorbit deschis și Ioana Tătărușanu, a cărei prezentare amplă ne-a adus și mai aproape de invitați. Este un vers care mă obsedează și care cred că redă o parte a mesajului filmului, pentru că este vorba despre un mecanism al spațiilor închise. Închis în sine Gabriel nu mai este Gabriel.
La teatru, acțiunea întâmplându-se în fața ta, poți să zici că e totul pe bune, dar este o convenție ce se întâmplă acolo, de multe ori nu știi ce ai făcut. Filmul mi se pare mai intim. (Ștefan Iancu, actor)
Despre a fi pus față în față cu tine într-un mod convențional. Cât de mult îți oferă scena, câte emoții îți răpește constrângerea unei camere de filmat și cum ajungi să te raportezi apoi la rolul în sine? Stăteam în primul rând, pregătită să absorb fiecare cuvânt de-al fiecăruia dintre ei, pentru că discursurile erau „pe limba noastră”, erau amuzante și îmi dezvăluiau treptat o alternativă: alternativa de a deveni într-adevăr actriță. Mai mult, vorbind despre ei și despre rolurile interpretate, vorbeau, de fapt, (și) despre noi înșine, despre relația noastră cu autoritatea, despre lașitățile și dorințele noastre.
Întrebați fiind ce preferă dintre un rol în teatru și unul cinematografic (o curiozitate pe care o aveam și eu, de altfel), băieții au zâmbit, s-au privit cu subînțeles și i-au dat cuvântul prima dată lui Cristian Bota: În film, știi ce ai făcut și lucrul acela rămâne mulți ani de atunci încolo. Adică noi o să murim și filmul în continuare va putea fi văzut și munca noastră va rămâne aceeași. Îmi place teatrul pentru că ești ca un toreador în arenă și te bați cu taurul, îl iei de coarne. Și în timp ce reflectam la tot acest proces de validare a muncii, încercând să-mi dau și singură seama despre rolul energiei, al autocontrolului pe care ești nevoit să le deții pe scenă sau în fața camerei, Ștefan Mihai a adăugat surâzând: Încă o deosebire: la teatru îți iei aplauzele pe viu. Iar impulsul de a aplauda a venit firesc.
Nu avem voie să gândim teoretic nimic din ce nu ne-ar servi pe scenă sau în fața camerei. (Cristian Bota, actor)
Așadar, actoria este ea însăși un act de scindare a ceva din tine, de exploatare și, în același timp, de compromis cu tine însuți. Emoțiile pe care le-am încercat la această întâlnire Alecart nu știu sigur de ce factură au fost, dar aveau ceva intens, care m-a completat într-un sens pe care, din nou, nu știu acum exact cum să-l definesc. Știind că se aproprie finalul, m-am pus în ipostaza lor și am încercat să mă privesc din spatele oglinzii. Am vrut să știu dacă îmi demontează sau, dimpotrivă, îmi clarifică un mit despre actori, conform căruia mulți dintre ei nu-și privesc propriile filme odată ce le-au finalizat.
Este un sentiment foarte ciudat să te vezi pe ecran, pentru că tinzi să fii autocritic, ne-a mărturisit Ștefan și am realizat că, probabil, este exact ca în momentul în care un scriitor publică o carte și îi dă drumul în lume: din acea clipă cartea parcă nu-i mai aparține. Când am văzut pentru prima dată filmul, nu mă înțelegeam cu mine. Parcă nu mai eram eu (Ștefan Mihai); Nu-mi place să mă uit la mine (Ali Amir). Am văzut așadar acest fenomen ca pe un moment de maximă rătăcire, ca și cum își lasă în interiorul lumii proiectate un cu totul alt ego, pe care apoi nu-l mai recunosc. Dacă tu te-ai uita la tine și ți s-ar părea că ești perfect, atunci ai începe într-adevăr să ai o problemă (Cristian Bota).
În final, am plecat de la cafeneaua Meru cu emoții vii și cu speranța puternică legată de faptul că într-o zi voi juca într-un film cu un scenariu premiat și criticat, care să nască întrebări vii și controverse, să transmită în adevăratul sens al cuvântului ceva, cu actori pe care mi-i voi face prieteni, prieteni adevărați și cu disponibilitatea de a mă pierde pe mine cea veche pentru a putea renaște.
Săptămâna Alecart a avut cel mai frumos și mai emoționant final pe care l-ar fi putut primi.
*Mălina Turtureanu, redactor Alecart, este elevă în clasa a IX-a (filologie), la Colegiul Național.
Foto: Ilinca Zaharia-Lefter & Sabina Cojocaru
