Lumea adolescenților surprinde de fiecare dată printr-o chimie aparte și e o lume pe care puțini cineaști o explorează dincolo de clișeu.
Declarație de dragoste (1985) și Liceenii (1987), filmele lui Nicolae Corjos, sunt exemplare prin colecția de clișee romanțioase dispuse pe fundalul fabulei ideologice cu tânărul care reușește în dragoste de-abia după ce face experiența seriozității în întrecerea socialistă. Roșcovanul (1976), filmul lui Francisc Munteanu, desfășura o adolescență militantă prin reconvertirea vagabondajului în acțiune revoluționară, unde aventura era confiscată ideologic. Serialul Cireșarii (1972) al lui Andrei Blaier respiră un aer școlăresc, de cumințenii teodoriene, nota bene ciclul romanesc al lui Radu Tudoran având statutul de bestseller în epocă. Nimic din adolescența alienată din filmele lui Gus van Sant, Elefant (2003) sau Paranoid Park (2007) ori din fascinația morbidă, din febra suicidală a adolescenților din Bridgend (2015) al lui Jeppe Rønde.
Daniel Sandu este printre puținii cineaști români care frecventează această lume adolescentină în ceea ce are ea obscur, neliniștit, friabil, incongruent.
În Un pas în urma serafimilor (2017), regizorul explorează adolescența în contextul unei încartiruiri, în procesul disciplinării ei printr-o formă educațională prin excelență conservatoare, seminarul teologic. Adolescenții săi urmează să devină preoți odată ce și-au încheiat cei patru ani de seminar și s-au căsătorit. Orice formă de înregimentare, știm bine, pune un obstacol în fața acestei manifestări de inconsecvență, de libertate în stare pură – care este adolescența. Adolescenții pe care filmul ni-i recomandă nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alții. Cele lumești nu le sunt deloc străine, există și aici confrerii, una redutabilă fiind condusă de către un seminarist pe nume Olah (Toto Dumitrescu). Membrii bandei duc o viață paralelă, refractară la orice dogmă, la orice urmă de catehism, iar în ea este cooptat și inițiat junele Gabriel (Ștefan Iancu). Chestiunea vocației se pune indirect. Există o chemare reală pentru o viață spirituală în acești tineri? Interogația este însă valabilă? Cum testezi într-un adolescent sentimentul religios și cum supui rațiunii această „nebunie chimică”, cum numește Scott Fitzgerald tinerețea? În mod evident, tinerețea face auzite propriile chemări, organizează audiții doar pentru vocile de sirenă.
De la adolescență și problemele ei, Daniel Sandu duce o tangentă polemică la sistemul educațional. Rigorismului seminarului teologic i se adaugă însă umbra masivă a unui rău care s-a insinuat în sutană. Părintele Ivan (Vlad Ivanov) nu este doar un adept oarecare al formalismului, un rigid, un conservator lipsit de imaginație, el este un dictator în sutană, un manipulator exersat, perfid, abil, dominând teritoriul printr-o rețea de complicități juxtapuse. Părintele Ivan posedă un dosar cu toate reclamațiile și delațiunile strânse în jurul unuia dintre elevi. Rigorismul se transformă în radicalism, morala în instrument de persecuție, spovedania într-o formă de (auto)delațiune, disciplina într-un exercițiu autoritarist în absența afectului, a atenției sensibile, a unui autentic exercițiu spiritual, a harului. Preotul Ivan edifică o școală a suspiciunii și delațiunii, utilizând șantajul și minciuna pentru a-și aservi acești adolescenți. În mic școala reproduce o societate de tip totalitar, filmul lui Daniel Sandu – care semnează și scenariul – se transformă într-un experiment care depășește cadrul instituțional limitat prin exemplaritatea răului pe care-l generează.
Adolescenții din acest film nu au nimic din „autismul”, din hipersensibilitatea, din ambiguitatea la confiniile cu maladivul ale adolescenților lui Gus van Sant.
Nu sunt introvertiți, dimpotrivă, caută aventura într-o formă standardizată: întâlniri cu fetele, consumul de băuturi alcoolice, chiulul, petrecerile nocturne etc. Fondul lor rămâne unul inocent, nepervertit încă, și la acest fond lucrează asemeni unui agent disolutiv, malefic, părintele Ivan. Delațiunea obținută prin șantaj sau prin manipulare grosolană constituie o formă de pervertire și de maculare sufletească ale cărei consecințe nu sunt numaidecât cuantificabile. Regizorul relevă în Gabriel, un elev cu rezultate modeste la învățătură, care nu se află acolo din vocație ca majoritatea colegilor săi, un caracter. În Gabriel se află totuși ceva puternic, iar acest simț moral acut face diferența. Simțul moral se educă, dar existența sa este misterul care se oficiază sub ochii noștri. În jurul acestui bun simț al lui Gabriel care refuză delațiunea se construiește rezistența colectivă împotriva acestui pedagog abuziv. Virtuțile creștine nu sunt învățate aici după manual, ci filtrate printr-o psihodramă care le reconstituie în act. Actul de justiție al tinerilor speculează hybris-ul preotului Ivan, determinându-l să asume o gravă încălcare a regulamentului.
Însă scenele care mă emoționează în film sunt de cu totul altă factură și țin de o regie a imaginii și nu a spectacolului dramatic, de forța dialogului de a revela caractere. Grupați în careu cu uniforma compusă din pantaloni și vestoane negre, seminariștii, asemeni unor soldați prematuri, așteaptă o comandă care nu mai vine, cu ninsoarea curgând deasupra capetelor lor. În priviri se află o intensitate fără obiect, pe care exercițiul cazon nu o diminuează și care apare uneori ca expresie a extenuării. Fixați în dispozitivul militar, fără a avea nimic special, acești adolescenți posedă forța inestimabilă a tinereții lor și o inocență proprie ființelor destinate sacrificării pentru o cauză incomprehensibilă, iluzorie. Această fotografie de grup cu preotul defilând asemeni unui șef de lagăr prin fața lor posedă o expresivitate care degajă din clișeu sâmburele incandescent al autenticității. Adolescența respiră cald în frigul unei lumi care i-a uitat miracolele.
*Angelo Mitchievici este scriitor, critic literar și de film.
Articol preluat din Alecart 20, unde puteți citi un amplu dosar al filmului Un pas în urma serafimilor.
