Un pas în urma. (Serafimilor). Și toate acestea se vor adăuga vouă.

Despre lucrurile care ne frământă cel mai mult, despre curaj și ideea schimbării, despre o religiozitate degradată și despre un anume sentiment asumat al sorții, dar și despre tinerețe și viclenia ei, despre toate acestea se cuvine să vorbim. Și despre teama de a ne apropia în eschivare de ceea ce ne erodează, ne doare cel mai mult, crezând că toate cutumele spiritului și ale lui Dumnezeu sunt de neatins, căci pe acestea le-am uitat. S-ar cuveni, prin pașii pe care îi facem, să înțelegem că tot ceea ce îl cuprinde pe om, chiar râvnind către regiunile supra-umane, va purta întotdeauna cu sine o încărcătură neînvinsă de in-uman.

Inspirat nu doar din realitatea pe alocuri mișcătoare a Bisericii de astăzi și a oamenilor care se află în slujba ei, ci și din viața și conflictele interioare ale seminaristului care nu poate înțelege în ce măsură întrebare e mai importantă decât răspunsul, filmul Un pas în urma serafimilor** dezvoltă, sub cupola imensă și opacă a Fricii, a Deznădejdii, a Râvnei și a Revoltei, problema însușirii autentice a credinței într-un for în care conviețuiesc atâtea căi care o suprimă și căreia i se opun. Teroarea de nesuprimat a puterii se dezvoltă tentacular sub forma relației dintre magistru și discipol. Contextualizat și într-un sens agravant, dintre preot și seminarist. Părintele Ivan nu-și discerne menirea, iar Gabriel este victima și supraviețuitorul abuzurilor sale care acționează ca o închidere în sine a omului, ca o claustrare a sa între alți indivizi concepuți a fi la fel, a gândi și a simți bisericește la fel. Este vorba, de fapt, despre o înțelegere aleatorie a conceptului de ordine, astfel încât tinerețea în întâmpinarea credinței trebuie să se desfășoare într-o micșorare a perspectivelor, a marginilor și a zărilor. Seminaristul Gabriel este cel care nu poate fi păcălit și cel care își asumă procesul îndoctrinării pentru ca, mai apoi, să-l reconstituie, înțelegându-l prin prisma experiențelor care cunosc dezamăgirea adolescentină, cunosc durerea, frustrarea și cunosc acea închidere în sine, dar care sălășluiesc mai blând în el împreună cu credința. Dumnezeul lui Gabriel îl vrea pe el altfel și știe că, atunci când acesta va rosti iubiți credincioși în biserică, într-un stil interior care părintelui Ivan îi repugnă (sau dimpotrivă, îi solicită prea mult intuiția creștină), primul dintre credincioși va fi chiar el și orice vorbă îi va ieși, ca o răscumpărare și nu ca o pedeapsă, mai întâi lui în întâmpinare.

Imaginea rostirii rugăciunii în ploaie, după ce părintele Ivan devine directorul seminarului, este grăitoare. Tocmai cel care propovăduiește jertfa și uitarea de sine nu se arată înrădăcinat cu adevărat în gratitudinea conceptelor, astfel încât ploaia curge doar peste capetele seminariștilor. Al părintelui are protecția umbrelei, spațiul închis îl pândește și pe el de undeva de deasupra și erodează ceea ce a născut tocmai printr-o înțelegere distorsionată a sa.

Dacă știi ceva, să nu spui. Dacă spui, să nu scrii. Dacă scrii, să nu semnezi. Dacă semnezi, să nu te miri.

Când definește și asociază coruptibilitatea unui spațiu în care aceasta nu ar trebui, prin dogmă, să existe, filmul uzează de imponderabilitatea, incoerența și aleatoriul tinereții, iar ceea ce îi urmează, adică maturitatea și piedestalul ei fals inexorabil, este regiunea de la capătul unei revelații. O temă obsedantă de reflecție pentru regizorul Daniel Sandu, fost seminarist la rându-i, creația cinematografică problematizează felul în care se poate trece demn, vertical pe lângă vocația autentică de preot, fără a o mânji și fără a-i stârpi sensul. Când ea încearcă însă a fi predată, inoculată, însușită printr-un așa-zis model, de așteptat este cel puțin ca virtutea care se dorește a fi asimilată să își găsească corespondentul uman. Gabriel, jucat de tânărul Ștefan Iancu, este prototipul celui care încearcă să-și asume o cale, fățiș și autentic. Prea repede însă descoperă originile și fundamentele păcatelor creștine, în imediata apropiere a antipodului lor, a Binelui simulat și a Adevărului netrunchiat de minciună; iar finalul nu este nici măcar cel al unui mare păcătos, ci al unui păcătos care se învecinează și încearcă înfruntarea mediocrității, care reușește să-și eclipseze profesorul și să-l domine prin simplul gând al sincerității sale față de sine. Cum ar spune Blaga, închis în sine a este a. Cade în fața lui, în cele din urmă, singura virtute pe care o mai apăra: refuzul turnătoriei. Însă aceasta se asociază cu un ecou prelung și din nou dominat de frici multiple și neasemănătoare între ele, pentru noi, cei din Est, cu refuzul – cel mai adesea în închisori – al unui întreg sistem totalitar. Deci Gabriel eșuează trist în unica virtute pentru care înverșunat și demn luptase, fără a atinge un scop individual care să treacă de simpla vanitate personală și, în fine, gregară, a colectivului de revoluționari activi din seminar. Și, din nou, el nu devine un mare păcătos: faptele lui nu au de a face cu ființa spirituală a celorlalți la modul serios și irevocabil și, deci, personajul ar putea fi înțeles în cheia unei individualități dostoievskiene. Gabriel nu face rău, dar îl sondează, îl analizează, încearcă să-l justifice și să-i înțeleagă rostul.

Dragostea intervine mai întâi sub formă ludică, apoi eliberatoare, însă ea își pierde din consistență pe măsură ce Gabriel realizează că menirea experienței în perspectiva sa de viitor preot nu este alta decât să intensifice anumite certitudini. Nu cred că vreau să fiu preoteasă, îi spune fata, și aici e ceva ce se destramă definitiv; însă disiparea nu înseamnă pierdere, ci compensare, astfel încât câștigul lui Gabriel nu este egoist și nici lipsit de Dumnezeu. Prin el, se hotărăște, gradual, că aceasta este calea sa, dar devine, de asemenea, conștient că realitatea exercitării lumești a credinței nu corespunde adâncimilor sale afective. Turnătoria, viclenia și prieteniile conjuncturale sunt un vertij din care răsare Dumnezeu și certitudinea sa este mai puternică decât dezamăgirea, ura și escapada nepotrivită, dar necesară, a faptului de a fi tânăr. Preotul însă, râvnind spre a deveni el însuși un dumnezeu al micro-spațiului său, uită de existența reperelor reale ale vieții omenești creștine.

Întâlnirea cu celălalt preot este pentru Gabriel edificatoare, pentru că înțelege profunzimea menirii sale, pe care și-o asumă de data aceasta și pe care o sondează continuu, prin interogații și reflecții interioare. După Anul Nou, imaginea călușeilor și a personajelor din tradițiile populare românești de la sat, care îl înconjoară într-un vertij de dansuri și simțiri, sunt, alături de prezența caldă, afectivă, a preotului, o restructurare a viziunii asupra ideii de preoțime. A fi preot într-o parohie de sat îi pare, prin ochii părintelui bătrân, o alternativă a fericirii sale creștine.

Dacă nu vrei să fii preot, nu-i nicio nenorocire. Dacă însă vrei, trebuie să știi ce fel de preot vrei să fii.

Nu există rușinea de a fi un așa-zis muritor de rând, însă există rușinea de a nu fi un preot drept, milostiv, călăuzitor. Alegerea este a celui care optează pentru această cale, așadar fundamentele trebuie să existe solid, neîntinat și perpetuu. Schimburile de priviri dintre cei doi sunt felul prin care, timid, însă nu latent, ci printr-o anumită vigoare a revelației, Gabriel descoperă uimit felul în care credința trebuie să-l locuiască, felul în care preoția trebuie să-i construiască interioritatea. Dacă însă nu simte și nu cunoaște marginile existenței lumești în ale celei dumnezeiești, de departe, nu-i nicio nenorocire. Stângaci și încă nesigur, dar subconștient edificat, Gabriel ezită când îi este pusă întrebarea Gabriel, unde e Dumnezeu? Pe El unde-L găsim? Obișnuit poate să asocieze divinul cu spațiul închis în sine al seminarului și cu figura interioară incompatibilă a preotului profesor, Gabriel nu știe ce să răspundă. Căutarea sa este însă aproape de final, pentru că aici Gabriel înțelege, într-o cheie poetică, faptul că închis în sine a este a. Și dintr-o închidere sufocantă se proiectează acum una veritabilă, a certitudinii credinței, chiar dacă marginile și pereții acestei închideri nu se pot atinge, nu se pot verifica.

Acolo, în centrul universului patimilor, al păcatelor purtate mândru și al soluțiilor diabolice justificate aparent de intenții creștine, amalgamul și vertijul unei vieți spirituale aproape subzistente determină o lipsă. Aceea a sfințeniei, a lecției întru sfințenie pe calea căreia viitorul preot se poticnește, dar nu abandonează. În seminarul lui Daniel Sandu stropul sfințeniei lipsește și în golul creat de ea sălășluiesc patimi, năzuințe, nevoi. Aceasta este camuflarea pe care o împrumută lumea credinței și acestea sunt simțirile pe care le încearcă omul atunci când substanța sufletească se risipește sau întârzie să se manifeste. Poate că soluția pactizării cu răul, într-un sens mult mai lumesc, mai searbăd decât cel faustian, sau cea a milogelii nedemne pentru motivarea unei absențe, țipătoare și stridente cum sunt, viclene și ademenitoare pentru rău și confuzie, ne acoperă senzorii percepției pentru o cu totul altă soluție, discretă și reconciliantă. Aceea a singurătății sau a puterii de a alege și de a milita pentru propriul eu, un eu care își poate însuși statutul și, în cele din urmă, starea de a fi fără să reteze marele rest al reperelor, fără să nege, să dărâme, să distrugă. Este vorba, în definitiv, despre aceeași forță interioară care urmează maturizării. Ceea ce lăsăm în urmă însă nu este decât materialul unei îndelungi introspecții, nu este un reziduu și nici un surplus. Căci toate acestea  se vor adăuga nouă.

 

*Ioana Tătărușanu, redactor-șef adjunct Alecart, este elevă în clasa a X-a (filologie) la Colegiul Național Iași.

** Numărul 20 al revistei Alecart (iunie 2018) va găzdui un amplu și interesant dosar critic al filmului Un pas în urma serafimilor.

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!

No Trackbacks.