Despre potențialul letal al utopiilor: Un secol de ceață, de Matei Vișniec

Diavolii sunt întotdeauna doi, răul are întotdeauna un frate geamăn.

Un secol de ceață nu ratează nimic. Nu e un roman ambițios, un roman total, un roman al unui secol și al unei lumi bântuite de utopii monstruoase. E o carte esențială pentru oricine vrea să înțeleagă. Cum a fost posibil. Cum, un secol, unii au trăit istoria, alții au făcut-o și mulți au fost martori muți la tăvălugul în care alte zeci de milioane de oameni au fost prinse și coloana vertebrală a unor popoare a fost ruptă. Ce s-a întâmplat și ce s-a trăit. Cum s-a trăit. În Est și în Vest, în Europa și pe jumătate de glob. Cum ceața a cuprins capitale și s-a insinuat pretutindeni. Cum creierul uman a ajuns să se învăluie în aburii denși de ceață pentru a proteja o utopie, cum mintea noastră refuză să accepte ceea ce contravine ideologiei în care credem și cețurile vin dinăuntru, dinspre om, obturând totul. Cum milioane de oameni își creează platoșe mentale pentru a nu ceda îndoielii. Cum un virus, indiferent care îi este numele și cum se manifestă, se inoculează într-un organism sănătos și îl paralizează. Cum mecanismele de apărare, dacă se declanșează, sunt individuale,  nu colective și împotriva lor se acționează brutal. Cum anormalitatea iese din creiere normale și pârjolește totul în jur. Cum limbajul devine instrument al unei ideologii și istoria se desfășoară ca și cum ar fi scrisă de (și pentru) cei aflați într-un spital de boli mintale, ca și cum ceea ce se trăiește ar fi produsul unor minți bolnave.

ISTORIA, în curgerea ei, forma din când în când niște bulboane aspirând în ele mii și mii de oameni, chiar milioane de oameni, fără să le dea nici cea mai mică șansă de a se extrage, de a se salva.

Un secol de ceață e un roman despre orbire, despre rău, despre istorie și bătaia de joc a istoriei, despre mecanismele ororii și ale menținerii ororii. Despre mecanismele utopiei și ale întreținerii utopiei. E un roman despre om. Un elogiu adus unor oameni, simplității și demnității lor trăite firesc. Un poem închinat unui spațiu profund tulburat, mutilat, dar care păstrează, prin câteva figuri luminoase, amprenta unui mod de a fi sănătos. E radiografia unei realități ieșite din țâțâni, autopsia unei operațiuni de distrugere umană ireversibilă, un roman despre colectivizare, un roman despre deportări, torționari, pogromuri, despre crime în masă și lupte pentru putere. Despre tăcerea demnă a unor țărani și despre tăcerea vinovată a unor intelectuali. Despre revoluționari și revoluționarii de salon. Despre vinovăție. Cea colectivă și cea individuală. Un roman despre România. Un roman despre Franța. Despre oglinzile care reflectă aceeași realitate în moduri diferite. Despre șobolanii care vor sta permanent la pândă și al căror număr e infinit. Despre Europa care a fost și Europa care este încă un imens Oran ce poartă în măruntaiele lui răul. Despre feminism, vestele galbene, despre ce este political correctness și inteligența artificială. Un roman despre idioții utili. O istorie a confuziei mentale, a cinismului intelectual, a exceselor și a resorturilor care generează o direcție sau alta. Dar nu un roman istoric este Un secol de ceață. Nu un eseu, nu o carte de teorie a ideilor și a manifestării lor. E cronica unor existențe obișnuite, a unor oameni care s-au întâlnit și au trăit împreună o bucată de istorie, care au avut urmași și acești urmași sunt chiar oamenii de lângă noi. Printre ei, Matei Vișniec. Copilul care a crescut în casa de pe strada Voluntarilor în orășelul R. din nordul României, tânărul refugiat politic ajuns la Paris, jurnalistul și scriitorul aflat între două lumi, între două limbi, între două culturi, bărbatul care se reîntoarce an de an în România și are conștiința că R. e punctul fix, centrul de greutate, corpul matricial care l-a ajutat să nu se piardă, care i-a dat un sens și nu i-a permis să uite. Care nu i-a permis să tacă. Care reprezintă memoria lui și memoria alor lui. Cel care generează reîntoarcerea, singura ce dă un sens plecării.

Să te înfricoșezi punându-ți întrebări despre adevăratele resorturi ale istoriei: ce o face să se miște într-o direcție sau alta, să dea în foc precum laptele sau să rămână uneori multă vreme imobilă?

Un secol de ceață este romanul lui Vișniec cel mai cutremurător și mai dureros în adevărurile umane și în realitățile istorice, sociale și politice. E romanul unei conștiințe care nu se lasă cuprinsă de ceață, care refuză în egală măsură să judece sau să condamne, dar care pune sub privirea celorlalți, scoate la suprafață și disecă mecanismele răului și ale acceptării, ba chiar ale justificării răului. Avertizând asupra tentației de a-i ierarhiza manifestările și ororile, de a cumpăni între răul mai mare și răul mai mic, subestimându-i astfel infinita capacitate de a lua orice formă, de a prolifera, de a încețoșa orice privire. E cartea scrisă pentru a nu lăsa ceața să cuprindă mințile unor tineri precum cei în fața cărora își ține discursul G. în visul pe care acesta îl are în timp ce se află în comă pe un pat de spital în plină epidemie de coronavirus, tineri care nu aud nimic din mărturisirea lui, fiind prizonieri ai realității de pe ecranele telefoanelor mobile, cu căști în urechi și transportați într-un univers paralel. Tineri care, deveniți adulți, și-ar duce existența într-o societate în care inteligența artificială va hotărî pentru ei, într-un timp în care istoria nu s-ar mai studia și de la radio, de la televizor și de pe toate rețelele de socializare s-ar propaga ordinul ca în 24 de ore, toți oamenii cu ochii verzi din oraș […] să se prezinte la gară pregătiți de o lungă călătorie. Sau ar auzi că toți OAMENII AL CĂROR AN DE NAȘTERE CONȚINE CIFRA ZERO SUNT INVITAȚI SĂ SE ÎNDREPTE SPRE ABATOR ȘI SĂ SE AȘEZE DE JUR ÎMPREJURUL LUI CU FAȚA LA ZID ȘI CU MÂINILE LA CEAFĂ. O realitate imposibilă, produs al unei minți învăluite în ceață ar spune, poate, oricine astăzi, uitând că ceea ce a fost catalogat ca distopie, 1984, a fost întrecut cu mult de punerea în practică a utopiilor comunismului, de realitățile de natură dadaistă ale acestuia, de masacrele, de pogromurile, de crimele și de ororile care au făcut ca mințile a milioane de oameni ce au trăit în secolul XX să producă vălătuci întregi de ceață. Și să așeze cu fața la zid orice logică. Să așeze cu fața la zid și să zdrobească viața a milioane de oameni.

Pentru că tot ce s-a trăit într-un secol pare a fi rezultatul unor minți alienate.

Oameni ca toți oamenii care devin neoameni.

1 ianuarie 1913. Viena, orașul cosmopolit. Un moment neconsemnat în nicio carte de istorie sau de memorialistică. O scenă cinematografică ce surprinde o posibilă întâlnire între un desenator lunatic și un bărbat cu cap leonin, fumător de pipă. Timpul stă pe loc când devine artă, spune fumătorul de pipă. Germanii și rușii sunt făcuți să construiască împreună ceva important. Voi aveți de partea voastră spațiul, iar noi avem de partea noastră timpul, spune desenatorul lunatic. Și timpul va sta pe loc, iar spațiul se va transforma într-un uriaș lagăr. Un secol. Numele unuia dintre bărbați este Adolf. Al celuilalt, Iosif. Să nu fi existat niciun martor la această scenă, altul decât grilajul întunecat al parcului și ninsoarea căzând peste Viena în acea primă zi din 1913? Din scenă lipsește martorul uman. Iar dacă el a existat, e insignifiant. Cum insignifiant a fost martorul tăcut sau martorul care a refuzat să vadă și să spună sau martorul înflăcărat și orbit de propriul entuziasm sau martorul dezmeticit târziu sau martorul indiferent. Martorul care, din depărtare, s-a învăluit în ceață și a trimis din când în când fumigene pentru a-și face semnalată prezența. Martorul acesta e, în romanul lui Matei Vișniec, Franța. Franța Partidului Comunist, Franța intelectualilor și a artiștilor de stânga, Franța minților luminate. Franța acelor idioți utili. Și iată că Franței colaboraționiste i se alătură acum o altă Franță. Nu e o vinovăție mai mare sau mai mică. Nu e o vinovăție nejustificabilă. Nu e o vinovăție care necesită explicații. E doar o realitate: Milioane de oameni nu au avut încotro și l-au aplaudat pe Stalin și l-au aplaudat pe Mao și l-au aplaudat pe Fidel Castro și l-au aplaudat pe Pol Pot și l-au aplaudat pe Kim II Sung pentru că, dacă nu i-ar fi aplaudat, ar fi ajuns în pușcării sau în fața unor plutoane de execuție. Dar tu, la Paris, unde absolut nimeni și nimic nu te obliga să aplauzi, de ce ai simțit nevoia să o faci? // Pentru că eram liber! // Dar te-ai gândit vreodată că de fiecare dată când tu băteai din palme la Paris acest lucru mai declanșa o salvă trasă de un pluton de execuție în lagărul comunist? Așa cum o realitate sunt și partidele de table jucate în podul, în grădina sau în casa românului Arcadie Sclipa, șeful gării din micul oraș R., alături de prietenii săi, austriacul Hubert Mirwald și doctorul evreu Yoel și discuțiile lor interminabile și destinele lor urmărite pe parcursul a zeci de ani, legate de viețile atâtor oameni simpli, țărani din Zariștea, oameni de la oraș, bucovineni și huțuli, torționari, oameni de partid și bolnavi de tot felul. Într-o țară grav bolnavă, în care ideile elucubrante scrise de pacientul din salonul 323 tovarășului Gheorghe Gheorghiu-Dej, semnate IVS, cu inițialele conducătorului suprem de la Moscova, sunt deja puse în practică și trăite de țăranii care trebuie să renunțe la pământul lor, la munca lor, la firea lor, la identitatea lor și să devină oameni noi. Iar dacă nu o fac, deportările în Dobrogea, munca la Canal, stâlcirea feței, ruperea oaselor, cotele la stat, anatema de dușmani ai poporului îi vor determina mai devreme sau mai târziu să cedeze. Le vor frânge sau măcar le vor fisura coloana vertebrală. Lor și copiilor lor. Mai ales copiilor lor. Toți împinși în mașina de tocat a fricii. Care a făcut din români după 1990 poporul ce a spălat cele mai multe vase, pahare și tacâmuri în restaurantele din Europa, europenii care au spălat cei mai mulți bătrâni și bătrâne la fund, care au spălat cei mai mulți kilometri de autostradă și care au la activ cele mai multe ore de dat cu aspiratorul, care, în ultimii zece ani, au tras cel mai tare pe șantiere, la ridicat schele, la turnat beton și la zidărie.

Vreau să spun că foarte des ISTORIA își bate joc de noi. Și că, uneori, noi, chiar când suntem dotați cu ceva minte, nu avem de ales… O lăsăm să-și bată joc de noi.      

Tăvălugul acesta care a deviat vieți și a schilodit conștiințe este analizat în prima parte a romanului. Cu mijloacele unui prozator ce nu privilegiază ideea sau imaginea în defavoarea adevărului uman de zi cu zi, ci urmărește niște oameni prinși în buldozerul istoriei. Care au slujit de bună voie sau de frică. Care s-au aliniat sau au asimilat trauma și au încercat să supraviețuiască. Cum a fost posibil? De ce a fost posibil? Uriașul mecanism de teroare și de anihilare stalinist, propagat apoi în România și în țările satelit e o creație a minții unui om sau una colectivă? Există o nebunie individuală și o nebunie a maselor? Iată întrebările nodale ale primei părți. Prin scene scurte, în care se ciocnesc oameni și realități, reluate apoi în momente cruciale. După venirea la putere a lui Stalin și înainte de moartea lui, după dezgheț și preluarea puterii de către Hrușciov, în România după ordinul lui Antonescu „Vă ordon treceți Prutul!”, apoi la Iași în iunie 1941 când a avut loc masacrarea cu ferocitate a evreilor. După alungarea regelui și preluarea puterii de către comuniști. Odată cu decretul din 2 martie 1949, când partidul decide să pună problema energic și să confiște toate proprietățile mai mari de 50 de hectare, odată cu 1952 când partidul dorește să-l separe pe țăran de instinctul proprietății și răul cel mare, colectivizarea, începe să depopuleze satele românești și să schilodească gospodăriile și sufletele țăranilor. Odată cu munca la Canal, mormântul săpat de contrarevoluționari cu mâinile lor, mormântul a peste 250 000 de oameni menit să-i învețe minte pe toți cei care nu vor să devină oameni noi, odată cu discursurile cu față umană ale celor precum Sergiu Condurache, poetul venit să le vorbească tinerilor din liceele din micile orașe ale României precum Minodora și colegele ei. Odată cu echipele de lămurire trimise în casele țăranilor pentru a-i convinge să renunțe la pământ și din care era indicat să facă parte și unul dintre copiii din sat, școlit și ajungând să simtă neputința, starea de greață, sentimentul de rușine și de prizonierat în bulboanele istoriei. Odată cu tinerii luați în armată și duși în mine sau să păzească malul Dunării și granița cu Tito, putând oricând să ajungă, precum Dumitru Zub, în penitenciarul de la Pitești. În tablourile lui Iluțiu Zakarian, pictorul pe jumătate nebun din R. e transpusă chiar aceste convulsii ale întâlnirii omului cu istoria. Modul în care ea își bate joc de oameni, părând a fi emanația unor minți bolnave. Căci în lagărul comunist viața este un coșmar, visul, transpus în realitate, al unui nebun convins că mașina asta de transformat oameni inventată de noi aici, în România, nu dă greș aproape niciodată.

Nu cred că de la Marin Preda să se fi scris ceva la fel de puternic și de profund uman despre ceea ce au însemnat anii `50-`60 ai veacului trecut în România. Doar că realitatea reconstruită în Un secol de ceață urmărește un timp și un spațiu mai vaste, proiectând modul în care existența mică și viețile normale sunt alienate și toate categoriile sociale sunt transformate, schilodite, osificate, punând sub observație manifestările bolii care va împărți oamenii în recuperabili și irecuperabili, asemenea bolnavilor mintal din sanatoriul condus de doctorul Milwald. Într-un proces de o bestialitate ce nu are nimic omenesc în el. Dar care păstrează aparența unor reflexe umane.

Să pleci de la o idee generoasă pentru a construi paradisul pe pământ și să ajungi în final la 100 de milioane de morți […]

Ce au oamenii în cap când comit anumite lucruri, anumite orori? se întreabă Yana vrând să analizeze creierul lui Aragon, poetul care a scris cel mai frumos poem de dragoste și care a închinat o odă poliției politice moscovite, justificând comunismul în numele luptei împotriva fascismului. Cum a fost posibilă confuzia mentală, cinismul intelectual, orbirea celor care au văzut și au tăcut, au înțeles și nu au acționat sau a celor ce s-au dezis prea târziu sau nu s-au dezis deloc de utopia comunistă? Idioți utili naivi și idioți utili cinici, idioți utili sinceri și idioți utili treziți, toți acei intelectuali din lagărul capitalist care trăiau într-o țară șampanizată, având o gândire șampanizată, ale căror elogii, a căror tăcere au întărit încuietorile de la închisorile construite de dictatori și au accelerat execuțiile umane. Și, în tandem,  gradul de letalitate a cuvântului, cuvântul ca instrument al propagandei, cuvântul născut mort, cuvântul vidat de sens, contorsionat. Căci limbajul este și el analizat, pus sub lupa mărită a unei conștiințe care știe că tăcerea și limba pot în egală măsură salva sau suprima. Adevărul. Gândirea. Binele. Omul. Omul din om. Nimic nu e uitat, nimic lăsat neconsemnat în Un secol de ceață.

Este important, măcar o dată în viață, să ții în mână dosarul cu propriile tale tăceri. Să vezi cât cântărește. Uneori tăcerile sunt grele. Pot fi chiar foarte grele. Tăceri de o tonă. Tăceri grele cât un tanc. Tăceri grele cât o cizmă.

Ombilical legat de dramaturgia lui Matei Vișniec, dar și de romanele anterioare, Un secol de ceață e un tratat de istorie a ideilor și de psihologie umană, o recuperare a unor realități și o palmă dată tuturor celor care, purtați de ceață, cred și vor să ne facă să credem că lumina vine dintr-o singură direcție, că există un singur rău, un rău mare, singurul posibil. E un strigăt îndreptat împotriva tuturor credințelor, iluziilor și utopiilor, o repunere în discuție a întâmplărilor sau a coincidențelor monstruoase, a lașităților și a vinovățiilor colective ale unei Europe care timp de un secol a trăit în ceață și care, iată, se confruntă din nou cu pericolul de a fi cuprinsă de cețurile unui nou secol. E toate acestea și mai mult romanul lui Matei Vișniec. Mai mult în măsura în care povestește despre oameni. În măsura în care vorbește despre oameni pe limba oamenilor, nu a unui adevăr, nu a unor certitudini. Și ne amintește că îndoielile trebuie să existe. Indiferent dacă orbecăim prin ceață sau sub lumina puternică a zilei. Obligându-ne să ne analizăm fiecare dosarul propriilor tăceri. Propriilor lașități. Propriilor orbiri.

 

(*Nicoleta Munteanu, coordonatoare a Clubului Alecart,  profesor la Colegiul Național Iași, consideră că a fi  profesor de română înseamnă a-i transforma pe elevi nu doar în niște absolvenți cu note mari la bac, ci în cititori și spectatori pasionați, a-i aduce aproape și de literatura/ teatrul de azi scriind despre cărțile nou apărute sau despre spectacolele puse în scenă la teatrele ieșene.) 

Loading Facebook Comments ...

Fii primul care comentează!