Îmi este extrem de greu să prezint evenimentul care a deschis zilele Alecart, deoarece m-a marcat atât de adânc, încât a devenit indescriptibil. Iar acum sunt pusă faţă în faţă cu albul foii şi nu mă pot hotărî dacă o relatare exactă este potrivită sau din contră.
Sinceră să fiu, am aşteptat acest eveniment ca pe oricare altul şi nu am fost agitată sau nerăbdătoare niciun moment. O întalnire cu o scriitoare sau cu o „povestaşă”, după cum Ruxandra Cesereanu s-a autointitulat, mi se părea un lucru constructiv. Nu m-am gândit niciodată la această activitate ca la un lucru „fain”, care îţi rămâne în suflet şi nu în minte.
Ruxandra Cesereanu a adus în Sala de Festivităţi a Colegiului Naţional sunetul orgasmic al chitării lui Hendrix şi vocea divină a lui Janis Joplin, în relaţie cu un sistem în care vibraţiile sonore ale celor de la Pink Floyd erau considerate un sacrilegiu adus celor mai „sfinte” valori umane şi intelectuale.
Această nouă provocare lansată de Alecart a avut o structură solidă din punct de vedere al organizării timpului şi din perspectiva discursurilor reprezentantelor revistei (Alexandra Masgras și Nicoleta Munteanu). Cele două au pregătit nişte recenzii foarte bune, reuşind să „disece” romanul „Un singur cer deasupra lor”, care poartă semnatura – evident – a Ruxandrei Cesereanu. Însă adevăratul interes de a citi cartea mi-a fost inspirat de dezinvoltura scriitoarei, căreia mi-am permis să îi spun că este absolut GENIALĂ! Genială pentru că a ştiut cum să realizeze o carte care să fie înţeleasă de oricine, indiferent de postura socială, morală şi culturală pe care o are. Genială pentru că în capitolul „Andrei” a ştiut cum să rupă vraja fustelor lungi cu flori, a berii, a ţigărilor şi a sexului liber, cu o serie de imagini dure care schiţau, fără milă, un regim apăsător care inhiba și distrugea. Genială pentru că după ce am ascultat-o vorbind sau citind pasaje din romanul său, am simţit o emoţie profundă însoţită de „Bobby thumbed a diesel down just before it rained,/
It rode us all the way to New Orleans.” .
Trebuie să recunosc că încă sunt sub influenţa personalităţii puternice şi nonconformiste a Ruxandrei Cesereanu, care a ştiut să se joace cu sufletele noastre şi să ne arunce de la un vis frumos, boem, la un coşmar în care îl vedem pe tânărul Andrei într-o gară de metrou, cu sângele curgându-i din nas şi fiindu-i frică de dracu’ ştie ce. O epocă pe care ai noştri încă o resimt şi care a fost construită în mod surprinzator de scriitoare printr-o serie de poveşti ce aminesc, strict din punct de vedere structural, de romanul lui James Joyce „Oameni din Dublin”.
Scriitorii pe care i-am ascultat până acum mi-au inspirat ideea de mândrie şi oarecum de superioritate. Însă, prin stilul ei, Ruxandra Cesereanu m-a făcut să îmi doresc să o aud mai mult vorbind, spunând anecdote şi explicând o lume prin cele mai simple cuvinte, evitând clasicele exprimări bombastice care ne sunt impuse de şcoală, de profesori .
Cu toate acestea, îndrăznesc să o contrazic pe Ruxandra Cesereanu şi să afirm ca dumneaei este în adevăratul sens al cuvântului o prozatoare. Ea s-a autodefinit „povestaşă” deoarece definiţia sa pentru prozator este urmatoarea: „Un prozator este în primul rând un arhitect. El vede structuri în spatele oricărui lucru.” Ei bine da, doamnă Ruxandra Cesereanu, sunteţi o adevărată prozatoare şi nu doar o povestaşă! De ce afirm acest lucru? Pentru că dintre toate cărţile, cu şi despre comunismul românesc, aceasta este singura care m-a făcut să tremur, să transpir şi să mă simt ca şi cum nu aş mai avea control asupra emoţiilor mele.
Deci acest prim eveniment din seria zilelor Alecart a avut un impact puternic în sufletul meu şi m-a făcut să fredonez toată ziua: „Us and Them/And after all we’re only ordinary men/God only knows it’s not what we would choose to do”. O atmosferă care sunt sigură că le-a rămas şi că le va rămâne multora întipărită în memorie.
