Trei singurătăți ciocnindu-se într-un spectacol care poate fi în același timp o poveste despre frumusețea amară a existenței și despre nimicitoarea căutare a ei, despre moarte, realitate interioară, incongruență a sinelui cu ceilalți, despre artă și egoism, despre formele pe care le îmbracă spaima și dăruirea și căutarea unei soluții și despre speranță și pasiune și cât de aproape se află toate acestea de egoism, nimicnicie, mizerie. O piesă despre înfrângere, dar și despre gramul de nebunie cu care fiecare își urmărește visul, rămânând prizonierul propriei existențe și singurătăți, despre multiplele forme pe care le îmbracă iubirea, despre răni și mutilări interioare.
O piesă despre Artă și despre confruntarea acesteia cu Moartea, despre raportul fragil dintre imagine și ceea ce se află în spatele acesteia, despre reflectările multiple ale realității interioare în formă, gest, cuvânt, despre încercarea disperată de a surprinde (încremeni) într-o formă un suflet, o existență în fapt. Despre încercarea de a te salva ca artist sau ca femeie sau ca soție – ca om. Despre eșecul de a putea surprinde/trăi totul, despre limitele sufletului și ale oricărei forme de artă. Despre singurătate din nou.
Decor minimalist în alb/negru: studioul unui artist fotograf celebru pentru nudurile sale care mai are de trăit mai puțin de un an și refuză orice încercare de a se salva altfel decât prin arta sa, într-un pariu nebunesc cu sine și cu timpul; fascinat de frumusețea Ei, o necunoscută care acceptă să-i pozeze și care ajunge să descopere că ea nu este ea, ci doar o umbră, o reflexie a Lui ce rămâne imprimată în cele 30 000 de fotografii care-i eternizează fiecare gest și sentiment, tot ce au reușit să trăiască în cele câteva luni furate morții.
Și alături de el și Ea, o altă ea, reflexie la rândul ei a unei alte forme de iubire. Între tinerețe și voință. Lumină și paloare. Nesiguranță și lipsă de iluzii. Între fascinația oricărui început și devotamentul născut din timp și frustrări. Între avânt și stabilitate. „Între” pendulează el. Nu promite și nu face compromisuri. Trăiește respectând inflexibil doar dorința de a surprinde noul, frumosul, necunoscutul, viața. Aflându-se însă permanent cu fața spre moarte. „Între” se definește egoismul ce îmbracă forma iubirii și a frumuseții. Între alb și negru. Cuierul negru și oglinda cu ramă albă, biroul alb și ușile negre, scaunele albe și aparatele negre ce înregistrează pe pelicula neagră dârele de la alb la negru ale existenței celor trei. Negrul realității mizere și albul pur al filmului în care el caută să surprindă totul. Alb-negrul radiografiei care confirmă existența morții. Albul rochiilor celor două femei, rămase nemișcate în scena finală, iar între ele proiectată, neagră pe fundalul alb al fostului spațiu al Artei, silueta lui în căruciorul cu rotile.
„Între” – petele de culoare ale rochiilor Ei: portocaliul torid, verdele cald, violetul sobru. Rogvaiv. Asemenea imaginilor redate pe marele ecran alb ce semnifică spațiul de lucru în care Viața devine Artă odată cu impregnarea pe peliculă a suflului interior: curcubee unicolore, fragmente ale singurei frumuseți accesibile – cea imperfectă. Cea care nu poate exista în afara suferinței. Cea care se naște din nevoia apropierii de celălalt și care sfârșește în fâșii de adevăr. Pentru că viața fiecăruia dintre cei trei e mai mult decât existența surprinsă în timpul și spațiul interacțiunii dintre ei. Jumătăți de cerc.
Un spectacol fotografie, așa aș defini ceea ce a propus, la debutul său regizoral, scriitorul Lucian Dan Teodorovici. Un spectacol ca o suită de instantanee. Asemenea lor, alb-negrul reușitelor și minusurilor acestui spectacol. Pe retină rămân imagini de o extraordinară fluiditate și frumusețe: cordonul negru al rochiei desprins de mișcarea bruscă a mâinii lui în căutarea adevărului de dincolo, broșa albă refăcând o altă rochie sfâșiată, oboseala din gesturile soției când își eliberează părul și odată cu el suferința unei frângeri, imaginea finală a celor două, fiecare purtând pe chip și în suflet propria singurătate și la mijloc singurătatea lui, redată de trupul negru, ușor gârbovit, prins în căruciorul prea mare pentru puținătatea timpului rămas.
Subtilul joc al dublului imperfect: Ea (femeia tânără, frumusețea, misterul, viața care va continua cu multitudinea ei de posibilități) și ea (soția, stabilitatea și îndârjirea, forma definitivă a vieții cuprinse între limitele existenței), gesturile în oglindă, cu sugestia transformării Ei în ea și a ei în Ea (nu poți să nu te întrebi: Oare ce va alege el? Dar oare mai are Timp să aleagă, mai Trebuie să aleagă?) și apoi egalizarea: Ea (indiferent care dintre cele două este Ea) devenită doar ea. Soluția „dialogului” mijlocit de vocea lui dintre cele două despărțite (dar paradoxal apropiate) tocmai de distanța spațială creată de spectatori – scenă reluată invers: întrebărilor ei către el îi răspunde vocea conștiinței Ei, reluată de el și apoi, spre final, nelămuririlor Ei răspunsându-i glasul ei și abia apoi el.
La același capitol al plusurilor aș semnala și existența unor planuri multiple, valorificarea potențialului melodramei, dar și al pamfletului (intervențiile siluetelor caricaturale ale rudelor Ei), infuzia de comic menită a potența dramatismul, dar și a conferi o imagine netrucată asupra realității meschine.
Și ca în cazul oricărei fotografii, când negativul păstrează imaginea inversă a culorilor pe care le va reda albul hârtiei, aceeași memorie a spectatorului va păstra și disonanțele, incongruențele. Mi s-a părut că tensiunea e diminuată în anumite secvențe scenice, trenând sau fiind pulverizată de un prea mult al schimbului de replici. Prea desele intrări și ieșiri din scenă, fundalul muzical neconsonant și scena nudității inițiale al cărei rol în potențarea sensului nu l-am văzut. Singularitatea ei e ruptă de coerența interioară a celor două personaje, cu atât mai mult cu cât, în cazul acesta, cuvântul a transpus perfect ideea.
Apoi jocul Lui Teodor Corban (Artistul) a fost inegal, momente de subtilitate alternând cu cele ezitante, iar tânăra Delu Lucaci (în rolul lui Agnes Lazăr/Ea) a alternat momentele de implicare cu cele ale unui nefiresc patos impropriu jocului seducției sau dramei pe care existența cenușie a personajului din afara studioului artistului o implica). În rolul soției, Catinca Tudose face un joc corect, închizând personajul într-un dat care sugerează o trăire interioară mai nuanțată decât cea pe care o impune relaționarea cu cei doi. În fine, în roluri episodice, atât Constantin Pușcașu, cât și Dumitru Năstrușnicu (cu un plus pentru acesta din urmă) reușesc să surprindă caricatural grotescul unui mod de a fi aflat în contrast cu incongruențele și adâncimile sufletești ale celor trei personaje de prim-plan.
Premiera pe țară de la Iași l-a adus în Sala Studio nu doar pe autorul piesei, Attila Bartis, un scriitor deja consacrat în Ungaria, dar și nume importante ale vieții literare și artistice (romancierii Filip Florian și Dan Lungu sau regizorul Ovidiu Lazăr). În mod cert, ne aflăm în fața unui text de o tulburătoare forță ce propune o meditație asupra a ceea ce înseamnă „să încerci să trăiești”, făcând „invizibilul vizibil” și în fața unui spectacol care nu te poate lăsa indiferent.
